Available languages

Taxonomy tags

Info

References in this case

Share

Highlight in text

Go

Ediție provizorie

CONCLUZIILE AVOCATULUI GENERAL

DOMNUL HENRIK SAUGMANDSGAARD ØE

prezentate la 5 septembrie 2019(1)

Cauza C-389/18

Brussels Securities SA

împotriva

État belge

[cerere de decizie preliminară formulată de tribunal de première instance francophone de Bruxelles (Tribunalul de Primă Instanță francofon din Bruxelles, Belgia)]

„Trimitere preliminară – Regim fiscal comun care se aplică societăților-mamă și filialelor acestora din diferite state membre – Directiva 90/435/CEE – Articolul 4 alineatul (1) prima liniuță – Reglementare națională care urmărește să elimine dubla impunere a profiturilor distribuite de o filială – Dividende deduse din baza de impozitare a societății-mamă numai în măsura existenței unor profituri impozabile – Posibilitate de reportare a excedentelor nelimitată în timp – Ordine de imputare imperativă a sumelor deductibile”






I.      Introducere

1.        Cererea de decizie preliminară formulată de Tribunal de première instance francophone de Bruxelles (Tribunalul de Primă Instanță francofon din Bruxelles, Belgia) privește interpretarea articolului 4 din Directiva 90/435/CEE privind regimul fiscal comun care se aplică societăților-mamă și filialelor acestora din diferite state membre(2), astfel cum a fost modificată prin Directiva 2006/98/CE(3) (denumită în continuare „Directiva 90/435”).

2.        În temeiul articolului 4 alineatul (1) prima liniuță din Directiva 90/435, atunci când o societate-mamă primește în calitate de asociat profituri distribuite de filiala sa având sediul în un alt stat membru, statul membru în care este stabilită societatea-mamă poate opta pentru calea constând în neimpozitarea acestor profituri. Astfel, cu ocazia transpunerii acestei dispoziții, Regatul Belgiei a adoptat un sistem care vizează ca societățile-mamă stabilite pe teritoriul său să fie, într-o anumită măsură, scutite de plata impozitelor pe dividendele primite de la filialele lor stabilite în alte state membre, pentru a evita o dublă impunere a unor asemenea profituri.

3.        Curtea a analizat deja în repetate rânduri regimul belgian al impozitului pe profit și, în special, două seturi de dispoziții, și anume veniturile impozitate definitiv (denumite în continuare „VID”) și deducerea pentru capitalul de risc (denumită în continuare „DCR”), care permit ca profiturile în cauză să fie deduse, în condiții foarte specifice, din baza de impozitare a unei societăți(4).

4.        Prezenta cauză se înscrie în linia acestei jurisprudențe și în cadrul unui litigiu care are în esență ca obiect faptul că dreptul belgian impune, pe de o parte, ca dividendele primite de o societate-mamă de la filialele sale să fie incluse mai întâi în baza de impozitare a acesteia, apoi deduse ca VID, existând în prezent posibilitatea de reportare pentru toate exercițiile financiare următoare și, pe de altă parte, ca aceste VID să fie imputate înainte de DCR, a cărei reportare pentru exercițiile ulterioare este în schimb limitată în timp.

5.        În esență, Curtea este invitată să stabilească dacă articolul 4 alineatul (1) din Directiva 90/435 se opune unei reglementări naționale care prevede o astfel de includere prealabilă a dividendelor în profiturile impozabile ale unei societăți-mamă coroborată cu o asemenea ordine de imputare a elementelor deductibile de această natură. Pentru motivele prezentate în prezentele concluzii, apreciem că trebuie să se răspundă afirmativ la întrebarea adresată.

II.    Cadrul juridic

A.      Dreptul Uniunii

6.        Deși a fost abrogată prin Directiva 2011/96/UE(5), cu efect de la 18 ianuarie 2012, Directiva 90/435 este aplicabilă ratione temporis, având în vedere data faptelor din litigiul principal.

7.        Al patrulea considerent al Directivei 90/435 enunță că „dacă o societate-mamă primește, în calitate de asociat al societății-filială, profituri distribuite, statul societății-mamă trebuie:

–      fie să nu impoziteze aceste profituri;

–      fie să impoziteze aceste profituri și, în același timp, să autorizeze societatea-mamă să deducă din valoarea impozitului datorat cota impozitului filialei aferente acestor profituri”.

8.        Potrivit articolului 4 alineatele (1) și (2) din această directivă:

„(1)      Dacă o societate-mamă, în cadrul relației sale cu filiala, primește profituri distribuite altfel decât cu ocazia lichidării acesteia, statul societății-mamă:

–      fie nu impozitează aceste profituri;

–      fie impozitează aceste profituri, autorizând în același timp societatea-mamă să deducă din impozitul datorat acea fracțiune a impozitului pe societate plătit de filială aferent profiturilor și, dacă este cazul, valoarea taxei reținute la sursă percepută de statul membru în care filiala are reședința, în temeiul derogărilor prevăzute la articolele 2 și 3, până la limita valorii impozitului național corespunzător.

[…]

(2)      Cu toate acestea, fiecare stat membru își rezervă dreptul de a dispune ca orice impozite aferente participației și profitului ce rezultă din repartizarea profiturilor filialei să nu fie deductibile din profitul impozabil al societății-mamă. Dacă, în acest caz, cheltuielile de administrare aferente participației se stabilesc la o valoare forfetară, suma forfetară nu poate depăși 5 % din beneficiile repartizate de filială.”

B.      Dreptul belgian

1.      Codul impozitelor pe venit 1992 (CIV 1992)

9.        Directiva 90/435 a fost transpusă în dreptul belgian prin Legea din 23 octombrie 1991(6), care a modificat regimul VID în vigoare la acel moment. Ulterior, o codificare a reglementării în materia impozitului pe venit și în special a dispozițiilor privind VID a avut loc în cursul anului 1992(7).

10.      Dispozițiile relevante din Codul impozitelor pe venit 1992(8), în versiunea aplicabilă cauzei principale, și anume cea aplicabilă exercițiului financiar 2011 (denumit în continuare „CIV 1992”), au următorul cuprins.

11.      În ceea ce privește VID, articolul 202 alineatul 1 punctul 1° din CIV 1992 prevede că „[s]e deduc de asemenea din profiturile aferente perioadei fiscale, în măsura în care sunt incluse în acestea[,] dividendele, cu excepția veniturilor care sunt obținute cu ocazia cesiunii către o societate a propriilor acțiuni sau părți sociale ori cu ocazia împărțirii totale sau parțiale a patrimoniului unei societăți”.

12.      Articolul 204 alineatul 1 din CIV 1992 prevede că „[v]eniturile deductibile în conformitate cu articolul 202 alineatul 1 punctul 1° […] sunt considerate incluse în profiturile aferente perioadei fiscale în limita a 95 % din valoarea încasată sau colectată […]”.

13.      Potrivit articolului 205 alineatele 2 și 3 din CIV 1992:

„2.      Deducerea prevăzută la articolul 202 se limitează la valoarea profiturilor aferente perioadei fiscale, rămasă după aplicarea articolului 199, diminuată [cu impozitele enumerate în continuare].

Diminuările enumerate la primul paragraf nu se aplică veniturilor prevăzute la articolul 202 alineatul 1 punctul 1°[,] acordate sau atribuite de o societate filială stabilită într-un stat membru al Uniunii Europene.

În scopul aplicării paragrafului anterior, societate filială înseamnă societatea filială, astfel cum este definită în Directiva [90/435].

3.      Veniturile, în limita a 95 % din valoarea lor, prevăzute la articolul 202 alineatul 1 punctul 1°[,] acordate sau atribuite de o societate filială, prevăzută la alineatul 2 al treilea paragraf și stabilită într-un stat membru al Uniunii Europene, care nu au putut fi deduse pot fi reportate pentru exercițiile financiare ulterioare.”

14.      În ceea ce privește DCR, articolul 205b alineatul 1 primul paragraf din CIV 1992 prevede că „pentru a determina [DCR] pentru o perioadă fiscală, capitalul de risc care trebuie luat în considerare corespunde, fără a se aduce atingere prevederilor alineatelor 2-7 ale aceluiași articol, valorii capitalurilor proprii ale societății la sfârșitul perioadei fiscale precedente, determinate în conformitate cu legislația privind contabilitatea și conturile anuale, așa cum figurează în bilanț”.

15.      Potrivit articolului 205d din CIV 1992, „[î]n cazul absenței sau al insuficienței profitului într-o perioadă fiscală pentru care poate fi aplicată [DCR], scutirea neacordată pentru această perioadă fiscală se reportează succesiv asupra profitului următoarelor șapte perioade fiscale”.

16.      În ceea ce privește pierderile profesionale suferite în cursul exercițiilor financiare precedente, articolul 206 alineatul 1 primul paragraf din CIV 1992 prevede că aceste pierderi anterioare recuperabile „sunt deduse succesiv din veniturile profesionale ale fiecăreia din următoarele perioade fiscale”.

17.      În temeiul articolului 207 din CIV 1992, „Regele stabilește modalitățile potrivit cărora sunt efectuate deducerile prevăzute la articolele 199-206”.

2.      Decretul regal de punere în aplicare a CIV 1992 (DR/CIV 1992)

18.      Dispozițiile relevante ale Decretului regal de punere în aplicare a CIV 1992(9), în versiunea aplicabilă în privința exercițiului financiar 2011 (denumit în continuare „DR/CIV 1992”), au următorul cuprins.

19.      Figurând în capitolul I din DR/CIV 1992, intitulat „Baza de impozitare și calculul impozitelor”, secțiunea XXVIII, intitulată „Stabilirea venitului impozabil în materia impozitului pe profit”, cuprinde articolele 74-79 din acest instrument.

20.      Articolul 77 din DR/CIV 1992 prevede că „[v]alorile avute în vedere la articolele 202-205 din [CIV] 1992, deductibile ca [VID] sau ca venituri din bunuri mobile scutite, se deduc în limita profiturilor rămase după aplicarea articolului 76; această deducere se efectuează având în vedere proveniența profiturilor, acordându-se prioritate celor în care sunt cuprinse respectivele valori”.

21.      Potrivit articolului 77/1 din DR/CIV 1992, „[d]educerea pentru venituri din brevete prevăzută la articolele 205/1-205/4 din [CIV] 1992 se deduce în limita profiturilor rămase după aplicarea articolului 77”.

22.      Articolul 77a din DR/CIV 1992 prevede că „[DCR] prevăzută la articolele 205a-205f din [CIV] 1992 se deduce în limita profiturilor rămase după aplicarea articolului 77/1”.

23.      Potrivit articolului 78 primul paragraf din DR/CIV 1992, „[d]in profiturile stabilite în conformitate cu articolele 74-77a se deduc pierderile profesionale suferite în cursul perioadelor fiscale anterioare prevăzute la articolul 206 din [CIV] 1992, în măsura în care aceste pierderi, stabilite în conformitate cu legislația aplicabilă pentru perioadele fiscale la care se referă, nu au putut fi deduse anterior […]”.

24.      Articolul 79 din DR/CIV 1992 prevede că „[d]educerea pentru investiții prevăzută la articolele 68-77 și 201 din [CIV] 1992 este dedusă ulterior din cuantumul profiturilor belgiene care rămân după aplicarea articolului 78”.

III. Litigiul principal, întrebarea preliminară și procedura în fața Curții

25.      Brussels Securities SA, care are sediul în Belgia, este supusă impozitului pe profit în această țară. În „declarația sa privind impozitul pe profit” aferentă exercițiului financiar 2011, aceasta a indicat că a stabilit baza de impozitare imputând mai întâi DCR și apoi VID.

26.      Printr-un aviz adresat la 21 mai 2013, administrația fiscală belgiană i-a anunțat intenția sa de a „rectifica cuantumul DCR reportabile” la finalul exercițiului financiar 2011, întemeindu-se pe normele prevăzute la articolele 74-79 din DR/CIV 1992, din care rezultă că elementele deductibile din profiturile impozabile trebuiau imputate în următoarea ordine: VID prevăzute la articolul 77 din DR/CIV 1992, apoi DCR prevăzută la articolul 77a și, în sfârșit, pierderile reportabile prevăzute la articolul 78.

27.      Întrucât Brussels Securities nu a aplicat această ordine de imputare pentru exercițiile financiare 2005-2011, administrația fiscală a adoptat o decizie de impunere, datată 23 octombrie 2013, în care a revizuit sumele deductibile reportabile la finalul exercițiului financiar 2011. Contestația formulată ulterior de Brussels Securities a fost respinsă la 23 mai 2014.

28.      Aceasta din urmă a sesizat atunci Tribunal de première instance francophone de Bruxelles (Tribunalul de Primă Instanță francofon din Bruxelles), solicitând, pe de o parte, ca decizia de rectificare din 21 mai 2013 și decizia de impunere din 23 octombrie 2013 să fie anulate și, pe de altă parte, să se declare că valorile VID (precum și excedentul VID) și ale DCR (precum și excedentul DCR) pentru Brussels Securities corespund valorilor care figurează în declarația sa aferentă exercițiului financiar 2011.

29.      În susținerea cererii, Brussels Securities invocă în special faptul că ordinea de imputare stabilită la articolele 74-79 din DR/CIV 1992 nu este compatibilă cu dreptul Uniunii, întrucât această ordine determină o „încălcare de principiu a [Directivei 90/435] (în special a interdicției dublei impuneri a dividendelor eligibile pentru regimul VID)”, precum și o „încălcare a [acestei directive], astfel cum a fost interpretată în Hotărârea Cobelfret”.

30.      În apărare, statul belgian susține, printre altele, că Directiva 90/435 obligă statele membre să nu impoziteze profiturile distribuite de o filială societății sale mamă și că, în cadrul rectificărilor care fac obiectul litigiului principal, toate dividendele primite de Brussels Securities de la filialele sale au fost deduse din baza sa de impozitare, în timp ce nededucerea lor constituie singura ipoteză care ar putea fi contrară acestei directive.

31.      În acest context, prin decizia din 26 ianuarie 2018, primită la grefa Curții la 13 iunie 2018, Tribunal de première instance francophone de Bruxelles (Tribunalul de Primă Instanță francofon din Bruxelles) a hotărât să suspende judecarea cauzei și să adreseze acesteia următoarea întrebare preliminară:

„Articolul 4 din Directiva 90/435, coroborat cu celelalte surse ale [dreptului Uniunii], trebuie interpretat în sensul că se opune ca o reglementare a unei autorități naționale, precum [CIV 1992] și [DR/CIV 1992], din textele aplicabile pentru exercițiul fiscal 2011,

care a optat pentru un regim de scutire (neimpozitarea profiturilor distribuite primite de o societate-mamă în cadrul relației sale cu filiala) care constă, într-o primă etapă, în includerea dividendelor distribuite de filială în baza de impozitare a societății-mamă și, într-o a doua etapă, în deducerea acestor dividende din baza de impozitare respectivă în proporție de 95 %, cu titlu de [VID],

ca urmare a aplicării coroborate, în vederea stabilirii bazei de calcul al impozitului pe profit al societății-mamă, a acestui regim belgian de deducere a [VID] și (1) a normelor referitoare la o altă deducere care constituie un avantaj fiscal prevăzut de această reglementare ([DCR]), (2) a dreptului de a deduce soldul pierderilor anterioare recuperabile, (3) a dreptului de a reporta pentru exercițiile financiare următoare imputarea excedentului [VID], a [DCR] și a soldului pierderilor anterioare recuperabile, atunci când pentru un exercițiu financiar cuantumul acestora este superior celui al profitului impozabil, și (4) a ordinii de imputare care prevede, pentru aceste exerciții financiare următoare, că imputarea trebuie să se realizeze, până la epuizarea profitului impozabil, mai întâi asupra [VID] reportate, apoi asupra [DCR] reportată (a cărei reportare este limitată la «următoarele șapte perioade fiscale»), apoi asupra soldului pierderilor anterioare recuperabile,

să conducă la reducerea, până la concurența totalității sau a unei părți a dividendelor primite de la filială, a pierderilor pe care societatea-mamă le-ar fi putut deduce în cazul în care dividendele ar fi fost pur și simplu înlăturate din profitul exercițiului financiar în cursul căruia au fost obținute (având drept efect reducerea rezultatului impozabil al acestui exercițiu financiar și majorarea, eventual, a pierderilor fiscale reportabile) în loc să fie menținute în acest profit și să facă ulterior obiectul unor norme privind scutirea și reportarea cuantumului scutit în cazul insuficienței profitului,

și anume reducerea soldului pierderilor anterioare recuperabile ale societății-mamă care pot apărea în cadrul exercițiilor fiscale ulterioare unui exercițiu fiscal în care [VID], [DCR] și soldul pierderilor anterioare recuperabile depășesc cuantumul profitului impozabil[?”

32.      Brussels Securities, guvernul belgian și Comisia Europeană au depus observații scrise la Curte. În cadrul celor două ședințe, care au avut loc la 4 aprilie 2019 și la 3 iulie 2019, au fost reprezentate aceleași părți și persoane interesate.

IV.    Analiză

33.      În esență, instanța de trimitere solicită Curții să se pronunțe cu privire la aspectul dacă articolul 4 alineatul (1) din Directiva 90/435 trebuie interpretat în sensul că se opune reglementării unui stat membru, precum regimul belgian al VID, care prevede că dividendele primite de o societate-mamă de la filialele sale sunt mai întâi incluse în baza sa de impozitare, apoi deduse din aceasta în limita a 95 %(10), că această deducere este reportabilă pentru toate exercițiile financiare ulterioare atunci când nu a putut fi efectuată în cursul unui anumit exercițiu financiar, în lipsa unui sold pozitiv după scăderea celorlalte profituri scutite, și că deducerea menționată este imputabilă înaintea unui avantaj fiscal a cărui posibilitate de reportare este limitată în timp, în speță DCR(11).

34.      Guvernul belgian susține că trebuie dat un răspuns negativ la întrebarea adresată de instanța de trimitere. În schimb, Brussels Securities și Comisia propun să se dea un răspuns afirmativ. Împărtășim acest din urmă punct de vedere, pentru motivele care urmează.

35.      Înainte de a examina mai precis obiectul prezentei cereri de decizie preliminară (B), considerăm utilă refacerea succintă a evoluției urmate de regimul belgian al VID ca urmare a deciziilor anterioare ale Curții referitoare la interpretarea acestui articol 4 alineatul (1) din Directiva 90/435 (A).

A.      Cu privire la evoluția urmată de regimul belgian al VID în raport cu jurisprudența Curții

36.      În primul rând, trebuie subliniat că, astfel cum s-a confirmat în cadrul dezbaterilor din fața Curții, prin adoptarea normelor în discuție în litigiul principal, Regatul Belgiei a intenționat să adapteze regimul preexistent al VID(12) pentru a transpune dispozițiile Directivei 90/435 și, în special, articolul 4 alineatul (1) prima liniuță din aceasta, care prevede un sistem de scutire a veniturilor care constituie profituri primite de o societate-mamă de la filiala sa stabilită în alt stat membru, spre deosebire de a doua liniuță a alineatului (1) menționat, care prevede un sistem de imputare asupra impozitului datorat de societatea-mamă a impozitului plătit deja de filială pentru aceste profituri(13).

37.      Chiar dacă nu conduc în mod necesar la același rezultat concret pentru beneficiarul dividendelor(14), ambele sisteme menționate au ca finalitate esențială să evite ca profiturile distribuite transfrontalier să facă obiectul unei duble impuneri, în termeni economici(15), mai întâi la societatea distribuitoare, apoi la societatea care le primește. Astfel, după cum enunță al treilea considerent al său, Directiva 90/435 urmărește să elimine, prin introducerea unui regim fiscal comun, orice dezavantaj al cooperării între societăți din state membre diferite în raport cu cooperarea dintre societăți din același stat membru și să stimuleze astfel gruparea societăților comerciale la scara Uniunii. Ansamblul dispozițiilor acestei directive și în special articolul 4 alineatul (1) din aceasta urmăresc astfel să asigure neutralitatea, pe plan fiscal, a distribuirii de profit de către o filială cu sediul într-un stat membru către societatea sa mamă stabilită în altul(16).

38.      În al doilea rând, amintim că, potrivit Hotărârii Cobelfret, articolul 4 alineatul (1) prima liniuță din Directiva 90/435 a fost interpretat în sensul că se opune unei reglementări a unui stat membru precum cea a regimului belgian al VID care era aplicabil în cauza în care s-a pronunțat hotărârea menționată(17).

39.      În această privință, Curtea a arătat că, în versiunea acestui regim în vigoare la acel moment, se prevedea că, în vederea scutirii dividendelor primite de o societate-mamă cu sediul în Belgia de la o filială cu sediul în un alt stat membru, aceste dividende erau incluse în baza de impozitare a societății-mamă, fiind ulterior deduse din această bază impozabilă în cuantum de 95 %, în măsura în care, pentru perioada fiscală avută în vedere, rămânea un sold de profit pozitiv după deducerea celorlalte profituri scutite. Cu alte cuvinte, deducerea dividendelor menționate era posibilă numai cu condiția ca acestei societăți să îi rămână suficiente profituri impozabile în perioada fiscală în care avusese loc distribuirea dividendelor.

40.      Curtea a constatat de asemenea că o astfel de reglementare națională avea drept efect faptul că societatea-mamă nu putea beneficia pe deplin de acest avantaj fiscal decât cu condiția de a nu fi suferit, în privința altor venituri impozabile proprii, un rezultat negativ în aceeași perioadă și că, în plus, dacă societatea-mamă nu realiza alte profituri impozabile în aceeași perioadă, reglementarea menționată avea drept efect corelativ reducerea pierderilor reportabile ale persoanei interesate în limita valorii dividendelor încasate. Or, statele membre nu pot să instituie unilateral măsuri restrictive și să condiționeze posibilitatea de a beneficia de avantajele prevăzute de Directiva 90/435.

41.      Prin urmare, Curtea a statuat că, deși dividendele primite nu erau supuse în mod direct plății impozitului pe profit aferent exercițiului financiar în cursul căruia au fost distribuite, reducerea corelativă a pierderilor societății-mamă care puteau fi reportate pentru exerciții ulterioare putea avea drept consecință ca aceasta din urmă să fie în mod indirect supusă unei impozitări pe aceste dividende în cursul exercițiilor financiare ulterioare, în cazul în care rezultatul său era pozitiv(18). Or, un astfel de efect al limitării posibilității unei societăți-mamă de a deduce dividendele primite de la filialele sale ca VID nu este compatibil nici cu modul de redactare, nici cu obiectivele și cu sistemul directivei menționate.

42.      Înțelegem această decizie ca însemnând că, pentru a fi conformă cu articolul 4 alineatul (1) prima liniuță din Directiva 90/435, o reglementare a unui stat membru referitoare la societățile-mamă care au primit dividende de la o filială cu sediul în un alt stat membru nu poate implica de facto pentru acestea pierderea unui alt avantaj fiscal prevăzut de dreptul național, de care ar fi putut profita pe deplin dacă aceste dividende nu ar fi făcut obiectul unui asemenea tratament, pierdere care este asimilabilă unei impozitări indirecte a acestora.

43.      În al treilea rând, observăm că în Ordonanța KBC, pronunțată la câteva luni după Hotărârea Cobelfret, Curtea a reiterat, mai întâi, în esență considerațiile menționate mai sus care figurează în aceasta, având în vedere analogiile care existau între împrejurările factuale și juridice care au condus la pronunțarea hotărârii menționate și cele care au generat prima întrebare examinată în ordonanța menționată(19).

44.      În continuare, Curtea a interpretat articolul 4 alineatul (1) prima liniuță din Directiva 90/435 coroborat cu alineatul (2) al aceluiași articol în sensul că un stat membru nu este obligat să permită în mod necesar ca profiturile distribuite unei societăți-mamă de către o filială a acesteia cu sediul în alt stat membru să fie integral deductibile din profiturile aferente perioadei fiscale respective și ca pierderea rezultată din aceasta să poată fi reportată în următoarea perioadă fiscală. Statele membre au obligația să determine modalitățile potrivit cărora este atins rezultatul prevăzut la alineatul (1) prima liniuță al aceluiași articol. Cu toate acestea, dacă un stat membru a ales sistemul scutirii prevăzut la acest alineat (1) prima liniuță și admite în principiu reportarea pierderilor pentru exerciții financiare ulterioare, această dispoziție se opune unei reglementări care are ca efect să reducă pierderile societății-mamă care pot beneficia de o astfel de reportare în limita valorii dividendelor încasate(20).

45.      În al patrulea rând, observăm că, în urma Hotărârii Cobelfret și a Ordonanței KBC, dispozițiile în discuție ale dreptului belgian au fost modificate. Astfel cum indică decizia de trimitere, statul belgian a reformat sistemul său de deducere a VID, adăugând un alineat 3 la articolul 205 din CIV 1992, care este aplicabil ratione temporis în prezenta cauză(21).

46.      Această dispoziție permite în prezent ca VID, în limita a 95 % din valoarea lor, care nu au putut fi deduse în totalitate imediat de către o societate-mamă, din cauza insuficienței profiturilor impozabile în cursul exercițiului în care au fost distribuite dividendele de către filiala sa, să fie reportate pentru exercițiile financiare ulterioare. În plus, această reportare a excedentelor de VID poate fi efectuată fără limitare în timp. Prin urmare, posibilitatea de a deduce VID nu mai este restrânsă la cazurile în care, numai pentru exercițiul în care a avut loc distribuirea, rămâne un sold de profit pozitiv după deducerea celorlalte profituri scutite.

47.      Instanța de trimitere consideră că, în pofida ameliorărilor aduse prin reforma menționată, nu este totuși exclusă o încălcare a Directivei 90/435 de către regimul belgian de deducere a VID, în versiunea sa în vigoare la data faptelor din litigiul principal, aspect care trebuie evaluat în prezent.

B.      Cu privire la aprecierea compatibilității cu dreptul Uniunii a unei reglementări naționale precum cea în discuție în litigiul principal

48.      Potrivit instanței de trimitere, Brussels Securities „concluzionează în mod exact”, în litigiul principal, că „regimul de scutire a VID, prevăzut de [CIV 1992], coroborat cu ordinea de imputare prevăzută de [DR/CIV 1992], are drept rezultat indirect – însă cert – impozitarea mai oneroasă a societății[-mamă] decât în cazul în care dividendele ar fi fost excluse pur și simplu din baza de impozitare”, ceea ce ar putea fi incompatibil cu articolul 4 alineatul (1) prima liniuță din Directiva 90/435. În fața Curții, Brussels Securities menține această poziție. În schimb, guvernul belgian susține punctul de vedere opus. La rândul său, Comisia apreciază că un regim precum cel al VID este incompatibil cu această dispoziție nu în sine, ci ca urmare a aplicării sale coroborate cu normele care stabilesc ordinea de imputare și de reportare eventuală a altor deduceri fiscale. Suntem de acord cu acest din urmă punct de vedere.

49.      Rezultă că prezenta cerere de decizie preliminară ridică două problematici, care constau în aspectul dacă este conform cu acest articol 4 alineatul (1) prima liniuță faptul ca o reglementare a unui stat membru să prevadă o includere, apoi o deducere a dividendelor primite în locul excluderii lor imediate din baza de impozitare a societății-mamă (1), precum și o ordine de imputare care obligă la deducerea acestor dividende sau a excedentelor acestora, în speță cu titlu de VID, anterior unui alt avantaj fiscal prevăzut în dreptul național, a cărui reportare este, la rândul său, limitată în timp, în speță DCR (2). Apreciem că dispoziția menționată trebuie interpretată în sensul că o asemenea reglementare națională este incompatibilă cu aceasta din perspectiva celui de al doilea aspect.

1.      Cu privire la includerea dividendelor în baza de impozitare a societății-mamă, urmată de deducerea lor din această bază

50.      Înainte de toate, constatăm că Curtea nu s-a pronunțat încă cu privire la aspectul dacă o reglementare națională, precum regimul belgian al VID, care impune ca profiturile distribuite de o filială să fie mai întâi incluse în baza de impozitare a societății-mamă stabilite în un alt stat membru, apoi deduse din această bază(22), este în sine conform cu articolul 4 alineatul (1) prima liniuță din Directiva 90/435, în temeiul căruia statele membre care au optat pentru sistemul prevăzut de această dispoziție, și anume un sistem de scutire, trebuie să nu impoziteze profiturile de această natură. Precizăm că au fost exprimate îndoieli referitoare la compatibilitatea unui asemenea mecanism cu directiva menționată cu ocazia transpunerii acesteia în Belgia, precum și în cadrul doctrinei care a analizat ulterior subiectul(23).

51.      Desigur, Curtea a fost sesizată cu problematici adiacente în cauzele în care s-au pronunțat Hotărârea Cobelfret și Ordonanța KBC, întrucât litigiile principale priveau de asemenea dispoziții ale regimului belgian al VID care erau în parte identice cu cele avute în vedere în prezenta speță, în măsura în care dispozițiile în vigoare la acel moment prevedeau deja un mecanism de includere a dividendelor în baza de impozitare a societății-mamă, apoi de deducere a acestora în limita a 95 %. Totuși, cererile de decizie preliminară examinate în cauzele menționate nu priveau conformitatea cu Directiva 90/435 a unui asemenea mecanism în sine, ci se concentrau pe chestiuni de drept conexe acestui aspect al regimului menționat și, mai specific, pe condițiile cărora le era supusă la acel moment deducerea VID(24).

52.      Astfel, deși s-au înscris într-un cadru juridic în parte analog celui din prezenta cauză, aceste cauze anterioare nu au condus Curtea la soluționarea problemei ridicate în esență de instanța de trimitere în principal, a compatibilității cu articolul 4 alineatul (1) prima liniuță din această directivă a unei reglementări naționale care obligă la includerea, într-o primă etapă, și la deducerea, într-o a doua etapă, a dividendelor primite de la o filială de către o societate-mamă stabilită în un alt stat membru, în loc să fie excluse „pur și simplu” din baza de impozitare a acesteia din urmă(25).

53.      Or, apreciem că o asemenea modalitate de a proceda nu este în sine incompatibilă cu sistemul de scutire a beneficiilor distribuite de o filială care este prevăzut la articolul 4 alineatul (1) prima liniuță din Directiva 90/435. Această concluzie se impune, în opinia noastră, având în vedere nu numai modul de redactare și geneza acestui text, ci și obiectivele și contextul său(26), elemente dintre care este necesar să fie evidențiate elementele de apreciere relevante înainte de a examina în raport cu acestea reglementarea națională contestată în prezenta cauză.

54.      În ceea ce privește terminologia utilizată la articolul 4 alineatul (1) din Directiva 90/435, precum și în al patrulea considerent al acesteia, arătăm că acestea enunță că, în cadrul transpunerii acestei directive, orice stat membru, în ceea ce privește societățile-mamă stabilite pe teritoriul său, trebuie fie să nu impoziteze profiturile primite de acestea de la filialele lor stabilite în un alt stat membru (prima liniuță), fie să impoziteze aceste profituri, autorizând în același timp fiecare societate-mamă să deducă din impozitul datorat acea fracțiune a impozitului aferent acelorași profituri care a fost plătită de filială (a doua liniuță).

55.      Având în vedere această formulare, considerăm că prima dintre cele două căi astfel deschise, care constă într-un „sistem de scutire”(27), pentru care a optat Regatul Belgiei(28), presupune doar ca profiturile distribuite să nu fie supuse in fine impozitării(29), nici în mod direct, nici în mod indirect, iar nu ca acestea să fie în mod necesar excluse ab initio din baza de impozitare a societății-mamă, interpretare care ne pare că nu este contrazisă de lucrările legislative care au precedat Directiva 90/435(30). Menționăm că, în schimb, a doua cale, care constă într-un „sistem de imputare”, permite ca aceste profituri să facă obiectul unei impozitări, însă cu o posibilitate de deducere a impozitului plătit de filială, care se exercită în condițiile menționate mai sus(31).

56.      În ceea ce privește obiectivele Directivei 90/435 și în special ale articolului 4 alineatul (1) prima liniuță din aceasta, observăm că Curtea a evidențiat deja că rezultă în special din al treilea considerent al său că această directivă urmărește, prin instituirea unui regim fiscal comun, să elimine orice dezavantajare a cooperării dintre societăți din state membre diferite în raport cu cooperarea dintre societățile din același stat membru și să stimuleze astfel gruparea societăților comerciale la scara Uniunii. Pentru a se atinge obiectivul neutralității, pe plan fiscal, a distribuirii de profit de către o societate filială cu sediul într-un stat membru către societatea-mamă stabilită în un alt stat membru, directiva menționată intenționează să evite o dublă impunere a acestui profit, în termeni economici, și anume să evite ca profitul distribuit să fie impozitat prima oară la nivelul societății filială și a doua oară la nivelul societății-mamă(32). Modul în care propunem să fie interpretat acest alineat (1) prima liniuță este pe deplin conform cu obiectivele menționate.

57.      În ceea ce privește contextul în care se înscrie articolul 4 alineatul (1) din Directiva 90/435, subliniem că aceasta stabilește rezultatul care trebuie atins de statele membre, și anume împiedicarea unei duble impuneri a profiturilor în cauză optând pentru unul dintre cele două sisteme care sunt prevăzute de această dispoziție, însă că, datorită caracteristicilor proprii acestui tip de acte ale dreptului Uniunii, directiva menționată nu obligă statele membre în ceea ce privește modalitățile care trebuie utilizate în acest scop.

58.      Curtea a evidențiat aceste norme în Ordonanța KBC(33), amintind mai întâi că fiecărui stat membru îi revine sarcina de a organiza, cu respectarea dreptului Uniunii, propriul sistem de impozitare a profiturilor distribuite și de a defini, în acest cadru, baza de impozitare, precum și cota de impozitare care se aplică acționarului beneficiar. Aceasta a adăugat că articolul 4 alineatul (1) prima liniuță din Directiva 90/435 nu prevede modul în care un stat membru care a ales sistemul de scutire trebuie să îl pună în aplicare, dat fiind că, potrivit articolului 249 CE (devenit articolul 288 TFUE), statele membre beneficiază de posibilitatea de a alege forma și mijloacele de transpunere a directivelor care permit să garanteze, în cea mai mare măsură, atingerea rezultatului urmărit de acestea din urmă. Curtea a dedus de aici că statele membre sunt libere să determine, în special ținând seama de necesitățile ordinii lor juridice interne, modalitățile care permit atingerea rezultatului prevăzut la acest articol 4 alineatul (1) prima liniuță.

59.      Nu se contestă că, în stadiul actual al dreptului Uniunii, fiscalitatea directă este un domeniu care este în mod tradițional de competența statelor membre, care trebuie totuși să exercite această competență conformându-se obligațiilor care decurg din acest drept(34). În special, în cadrul acoperit de armonizarea pe care o realizează Directiva 90/435, statele membre trebuie să respecte dispozițiile acesteia care repartizează competența fiscală între ele, interzicând statului societății-mamă să impoziteze, direct(35) sau chiar indirect, profiturile distribuite de filială acesteia, pentru a evita o dublă impunere a acestor profituri. După ce a reamintit aceste principii în esență, în Ordonanța KBC Curtea a acționat în consecință în ceea ce privește, mai precis, sistemul de scutire prevăzut la articolul 4 alineatul (1) prima liniuță din directiva menționată(36).

60.      Având în vedere ansamblul considerațiilor de mai sus, apreciem că, în speță, un mecanism care constă în obligația de a include mai întâi profiturile menționate în baza de impozitare a societății-mamă, apoi de a le deduce din această bază, astfel cum prevede regimul belgian al VID în discuție în litigiul principal, nu este în sine incompatibil cu articolul 4 alineatul (1) prima liniuță din Directiva 90/435, cu condiția ca aplicarea mecanismului menționat să permită efectiv atingerea rezultatului prevăzut de această dispoziție.

61.      Astfel, observăm mai întâi că, după cum a indicat guvernul belgian, dispozițiile în discuție în litigiul principal îndeplinesc cerința Directivei 90/435 potrivit căreia grupurile de societăți transfrontaliere nu trebuie să facă obiectul unui tratament diferențiat în raport cu grupurile de societăți din Regatul Belgiei. Îndeplinirea acestui criteriu, referitor la lipsa oricărei dezavantajări a cooperării dintre societăți din state membre diferite față de cooperarea dintre societățile din același stat membru, este necesară, chiar dacă nu este totuși suficientă în sine pentru a caracteriza compatibilitatea mecanismului menționat mai sus cu cerințele care rezultă din articolul 4 alineatul (1) prima liniuță din directiva menționată(37).

62.      În continuare, subliniem că acest articol 4 alineatul (1) prima liniuță definește rezultatul care trebuie atins, și anume ca profiturile distribuite de o filială stabilită în un alt stat membru să nu fie impozitate de asemenea în statul membru al societății-mamă, însă nu prevede mijloacele care trebuie utilizate în acest scop. De aici rezultă, în opinia noastră, că un stat membru care a optat pentru sistemul de scutire prevăzut de dispoziția menționată păstrează posibilitatea de a aplica o metodă de includere-deducere a acestor profituri, precum este cea instituită de regimul belgian al VID, chiar dacă există, în mod evident, metode mai simple pentru a se atinge rezultatul menționat mai sus, precum cea care constă în excluderea de la început a profiturilor menționate din baza de impozitare a societății-mamă. Insistăm asupra aspectului că nici modul de redactare, nici economia și nici obiectivele Directivei 90/435 nu impun, în opinia noastră, să se urmeze această din urmă metodă, pe care o vom califica ca fiind „de bază”, cu toate că reiese că unele state membre au optat pentru o asemenea variantă(38). Totuși, oricare ar fi procedeul reținut de un stat membru, aplicarea acestuia trebuie să conducă în mod necesar, în orice situație și în orice împrejurare, la o scutire efectivă a societății-mamă.

63.      În această privință, considerăm că esențial este ca o reglementare națională precum cea în discuție în litigiul principal să permită ca dividendele distribuite de filialele care sunt incluse în baza de impozitare să fie întotdeauna deduse din aceasta la final(39), astfel încât acest mecanism de includere-deducere să nu aibă ca efect plasarea societăților-mamă respective într-o poziție mai puțin favorabilă, pe plan economic, decât dacă profiturile primite de la filialele lor stabilite în alte state membre ar fi fost pur și simplu înlăturate din calculul impozitului societăților menționate. Or, asemenea Comisiei(40), considerăm că, datorită posibilității de reportare nelimitată în timp care a fost instituită în urma Hotărârii Cobelfret și a Ordonanței KBC, regimul belgian al VID permite în prezent în mod potențial oricărei societăți-mamă în cauză să deducă în limita a 95 %(41) dividendele excedentare(42), pe termen mai lung sau mai puțin lung, astfel încât să nu existe o dublă impunere a acestor dividende.

64.      În consecință, norme naționale care, precum cele în discuție în litigiul principal, prevăd un mecanism care constă în includerea profiturilor distribuite de o filială în baza de impozitare a unei societăți-mamă, apoi în deducerea lor din această bază în cursul exercițiului financiar sau în cursul tuturor exercițiilor ulterioare, nu sunt incompatibile în sine, în opinia noastră, cu articolul 4 alineatul (1) prima liniuță din Directiva 90/435, în măsura în care societatea respectivă nu este privată de facto de un alt avantaj fiscal prevăzut de dreptul intern de care ar fi putut profita, în aceleași condiții, pe de altă parte, în cazul scutirii ab initio.

65.      În consecință, rămâne de apreciat dacă un mecanism de această natură, deși este admisibil în sine, generează totuși efecte interzise de articolul 4 alineatul (1) prima liniuță care s-ar materializa în anii următori celui în care are loc distribuirea profiturilor menționate(43), în special din cauza interacțiunii unui astfel de mecanism cu ordinea impusă de deducere a altor avantaje fiscale, ceea ce în opinia noastră este tocmai factorul de incompatibilitate cu această dispoziție.

2.      Cu privire la regimul de deducere amânată a dividendelor coroborat cu ordinea de imputare a altor avantaje fiscale

66.      Astfel cum am subliniat deja, instanța de trimitere invită de asemenea Curtea să stabilească dacă articolul 4 alineatul (1) prima liniuță din Directiva 90/435 se opune unei reglementări naționale în temeiul căreia obligația care revine unei societăți-mamă de a deduce profiturile primite de la filiale stabilite în un alt stat membru – în speță, în temeiul regimului belgian al VID – are ca efect indirect afectarea dreptului la deducerea altor avantaje fiscale – în speță, DCR – ca urmare a ordinii în care se impune ca deducerile respective să fie imputate asupra bazei de impozitare a societății menționate. Propunem să se răspundă afirmativ la această întrebare.

67.      În primul rând, considerăm necesar să evidențiem principalele două aspecte relevante, în acest sens, ale reglementării naționale în discuție în litigiul principal.

68.      Pe de o parte, regimul belgian al VID interacționează cu celălalt avantaj fiscal constituit de DCR(44), în sensul că aceasta din urmă poate fi de asemenea dedusă din baza de impozitare a unei societăți-mamă, însă aceasta numai în limita profiturilor care rămân după deducerea VID. Imputarea DCR este așadar ulterioară celei a VID(45). Din decizia de trimitere reiese că această ordine de imputare a fost instituită din anul 2005, așadar cu mult înainte de reforma determinată de Hotărârea Cobelfret(46). În ceea ce privește considerațiile care au condus la adoptarea acestei norme, în observațiile sale orale, guvernul belgian a indicat că există „o anumită logică” în a înlătura mai întâi elementele de natură contabilă pe care legiuitorul nu dorește să le impoziteze, precum VID sau veniturile din brevete(47), înainte de a deduce elementele care nu au natură contabilă, printre altele deducerea pentru investiții(48) sau DCR(49).

69.      Pe de altă parte, spre deosebire de excedentele de VID, care pot fi reportate în mod nelimitat pentru exercițiile financiare ulterioare, excedentele eventuale ale DCR pot fi reportate numai pentru o perioadă de șapte ani, în temeiul articolului 205d din CIV 1992, în versiunea aplicabilă litigiului principal(50). Potrivit guvernului belgian, limitarea temporală a reportărilor DCR a avut ca scop să contrabalanseze amploarea acestei din urmă deduceri, a cărei bază de calcul acoperea, la momentul adoptării sale, toate fondurile proprii ale societății.

70.      În al doilea rând, trebuie analizat dacă o asemenea reglementare națională este sau nu compatibilă cu articolul 4 alineatul (1) prima liniuță din Directiva 90/435, în principal din perspectiva efectelor la care conduce în practică aplicarea regimului VID, care constă în a include dividendele primite în baza de impozitare a societății-mamă, apoi în a le deduce din aceasta, coroborată cu obligația de a imputa VID înainte de DCR, a cărei reportare este, în plus, limitată la șapte exerciții financiare.

71.      În această privință, instanța de trimitere observă în mod întemeiat că, spre deosebire de ceea ce se produce în temeiul unei reglementări precum cea în discuție în litigiul principal(51), în cadrul unui regim de scutire care poate fi calificat ca fiind „de bază”(52), dividendele distribuite de filială sunt pur și simplu înlăturate din profiturile exercițiului financiar în cursul căruia au fost primite, înlăturare imediată care reduce în aceeași măsură rezultatul impozabil și, dacă este cazul, majorează în aceeași măsură pierderile reportabile pentru exercițiile fiscale ulterioare.

72.      Referindu-se la un exemplu în cifre prezentat în înscrisurile Brussels Securities(53), instanța de trimitere arată, în mod întemeiat, în opinia noastră, că în cazurile în care societatea-mamă realizează un rezultat pozitiv în cursul uneia dintre „următoarel[e] șapte perioade fiscale” prevăzute la articolul 205d din CIV 1992, care limitează reportarea DCR, regimul de deducere a VID poate duce la o sarcină fiscală mai oneroasă decât cea pe care ar presupune-o un regim de înlăturare imediată a dividendelor primite de la o filială, ca urmare a ordinii de imputare prevăzute de CIV 1992 și de DR/CIV 1992. Această instanță arată că, dacă ar fi aplicată o teoretică înlăturare imediată a acestor dividende, imputarea DCR ar avea loc în acest caz în mod prioritar în raport cu cea a soldului pierderilor anterioare recuperabile, astfel încât soldul acestor pierderi care trebuie reportat în perioada fiscală următoare ar fi mai ridicat decât în temeiul regimului belgian al VID, în cadrul căruia, în cazul realizării unui rezultat pozitiv în cursul „următoarelor șapte perioade fiscale” menționate, imputarea soldului VID reportate are loc în mod obligatoriu înaintea celei a soldului DCR reportate, ceea ce afectează, așadar, utilizarea acestui din urmă avantaj fiscal.

73.      În plus, tabelele comparative prezentate de Comisie în cursul procedurii orale confirmă faptul că regimul VID coroborat cu ordinea imperativă a deducerilor poate împiedica o societate-mamă să reporteze integral excedentele de VID, spre deosebire de un mecanism care constă în posibilitatea acestei societăți de a exclude imediat dividendele primite din baza sa de impozitare sau de a alege ordinea în care dorește să realizeze deducerea avantajelor fiscale de care dispune(54). Deși încearcă să le minimizeze efectele în prezenta cauză, fără succes, în opinia noastră(55), guvernul belgian nu contestă aceste date(56), din care reiese că reglementarea în discuție în litigiul principal poate genera pierderea unui avantaj fiscal și, prin urmare, o impozitare mai oneroasă în aceeași măsură.

74.      Ținând seama de aceste elemente, împărtășim punctul de vedere al Brussels Securities și al Comisiei, potrivit căruia, în temeiul reglementării naționale contestate în litigiul principal, facultatea de beneficia de DCR este afectată de obligația de a deduce în prealabil VID din baza de impozitare. Astfel, norma potrivit căreia trebuie să se dea prioritate VID are ca obiect diminuarea stocurilor de VID, care pot fi reportate nelimitat pentru exercițiile financiare ulterioare, însă are de asemenea ca efect să opereze în detrimentul DCR, pe care societatea-mamă ar avea totuși interesul să o impute cât mai repede, întrucât dreptul de a reporta DCR este, în ceea ce îl privește, limitat la următoarele șapte exerciții financiare, astfel încât acest drept este expus unui risc mai ridicat de a deveni la final caduc din cauza tratamentului rezervat dividendelor ca VID.

75.      Cu alte cuvinte, coroborarea dispozițiilor naționale în discuție conduce la impozitarea mai oneroasă a societății-mamă decât în cazul în care cerințele Directivei 90/435 ar fi fost pe deplin respectate, întrucât regimul belgian al VID poate avea ca efect, din cauza aplicării sale coroborate cu ordinea de deducere prevăzută, să împiedice o societate care are pierderi să impute reportarea unei alte sume deductibile, și anume DCR, în cursul exercițiilor financiare ulterioare, în timp ce această societate ar fi avantajată dacă DCR ar fi prioritară, pentru a evita să expire înainte de a putea fi utilizată pe deplin. O asemenea reglementare națională are astfel ca rezultat concret faptul că societățile-mamă respective sunt private, în anumite împrejurări, de un avantaj fiscal prevăzut de dreptul intern, de care ar fi putut profita pe deplin în cazul în care dividendele primite de la filiale nu ar fi fost tratate în modul prevăzut de această reglementare.

76.      Or, amintim că Curtea a interpretat deja articolul 4 alineatul (1) prima liniuță din Directiva 90/435 în sensul că se opune unei reglementări naționale care are drept efect reducerea pierderilor reportabile ale societății-mamă în limita dividendelor distribuite, atunci când – cum este cazul în speță – un stat membru a optat pentru sistemul de scutire prevăzut de această dispoziție și admite în principiu reportarea pierderilor în viitor, cunoscând că această reducere a pierderilor poate avea drept rezultat ca societatea respectivă să fie în mod indirect supusă unei impozitări pe dividendele menționate în cursul exercițiilor următoare, în cazurile în care rezultatul său este pozitiv(57).

77.      Asemenea Comisiei, apreciem că aceste considerații pot fi pe deplin transpuse în prezenta cauză, în ceea ce privește consecințele practice ale coroborării regimului de includere-deducere rezervat VID cu ordinea în care acestea trebuie deduse în prezența altor deduceri fiscale. Subliniem că un asemenea regim poate fi considerat ca fiind conform cu cerințele Directivei 90/435, în opinia noastră, numai în măsura în care aplicarea sa duce la un rezultat perfect neutru, adică societățile-mamă nu sunt, indiferent de împrejurări, tratate mai puțin favorabil pe plan economic decât dacă dividendele distribuite ar fi fost excluse de la început din baza de impozitare a acestor societăți.

78.      Prin urmare, considerăm că o reglementare națională precum cea în discuție în litigiul principal nu este compatibilă cu articolul 4 alineatul (1) prima liniuță din Directiva 90/435, deoarece are ca efect posibilitatea ca societățile-mamă care au primit dividende de la filiale stabilite în alte state membre să piardă un avantaj fiscal, prin reducerea pierderilor reportabile pentru exerciții financiare ulterioare cu valoarea dividendelor menționate, și poate fi asimilată, prin urmare, cu o impozitare indirectă a acestora, rezultat care este contrar atât obiectivului de scutire a acestora din urmă, vizat în mod specific de această dispoziție, cât și obiectivului general de neutralitate fiscală, urmărit de directiva menționată(58).

79.      Altfel spus, intenționând să remedieze disfuncțiile identificate de Curte în Hotărârea Cobelfret și în Ordonanța KBC, reforma adoptată în decembrie 2009 de legiuitorul belgian a generat un alt factor de neconformitate cu aceeași directivă, întrucât noul regim al VID are repercusiuni negative asupra reportării DCR, prin faptul că tratamentul rezervat dividendelor distribuite de filiale a generat un risc crescut de pierdere a excedentelor de DCR de către societățile-mamă respective(59).

80.      În al treilea rând, argumentele prezentate de guvernul belgian pentru a susține teza conformității unei asemenea reglementări naționale în raport cu articolul 4 alineatul (1) din Directiva 90/435 nu ne conving.

81.      Mai întâi, guvernul belgian susține că, chiar dacă reportarea deducerii VID poate fi însoțită de imposibilitatea de a imputa, la final, reportarea DCR, această situație nu poate fi considerată o impozitare indirectă a dividendelor primite, întrucât o asemenea impozitare nu ar avea loc în mod obligatoriu(60).

82.      Totuși, apreciem că împrejurarea că efectele nefaste ale reglementării naționale în discuție, și anume dubla impunere a profiturilor distribuite de o filială societății sale mamă, pot interveni numai în anumite situații(61), iar nu în mod sistematic, nu afectează cu nimic ansamblul considerațiilor de mai sus, întrucât existența în sine a unor asemenea efecte potențiale este suficientă pentru a caracteriza o lipsă de compatibilitate cu dreptul Uniunii.

83.      În continuare, guvernul belgian afirmă că, în orice caz, chiar și atunci când pierderea reportării DCR implică o impozitare a societăților-mamă respective(62), această impozitare nu privește dividendele primite de aceasta, fie și numai indirect, astfel cum era situația în cauza în care s-a pronunțat Hotărârea Cobelfret. Acesta arată că faptul că, la calculul impozitului, rămân profituri în etapa imputării DCR se datorează în mod necesar împrejurării că nu mai există VID de imputat, întrucât deducerea acestora o precedă pe cea a DCR și, prin urmare, că dividendele primite de la filiale au fost deduse integral din baza de impozitare, astfel încât impozitarea care poate rezulta în urma pierderii unei reportări a DCR nu poate privi aceste dividende. În plus, acesta afirmă că o impozitare care nu privește dividendele primite de o societate-mamă nu poate încălca articolul 4 alineatul (1) din Directiva 90/435, la fel cum o impozitare prelevată cu ocazia distribuirii de dividende de către o filială, care nu privește aceste dividende, nu poate încălca articolul 5 alineatul (1) din directiva menționată(63).

84.      Or, considerăm că temeinicia acestei argumentații este infirmată de Hotărârea Cobelfret și de Ordonanța KBC, în care Curtea a interpretat obligațiile care rezultă din articolul 4 alineatul (1) din Directiva 90/435 ținând seama de efectele pe care o reglementare națională precum cea în discuție în litigiul principal le poate produce în mod corelativ asupra reducerii pierderilor reportabile ale societății-mamă respective, reducere care poate conduce la o impozitare indirectă a dividendelor primite de la o filială în cursul exercițiilor ulterioare(64). În acest mod, Curtea a asimilat „pierderea unor pierderi” cu o „impozitare a profiturilor” indirectă, optând astfel pentru o abordare „economică”, care este conformă cu obiectivul urmărit de această directivă(65), întrucât faptul că nu mai sunt disponibile pierderi reportabile pentru a compensa profituri impozabile viitoare are ca efect posibilitatea de a genera o dublă impunere a unor asemenea dividende. În opinia noastră, în prezenta cauză trebuie adoptată tocmai o abordare similară, astfel cum am indicat anterior(66).

85.      În sfârșit, guvernul belgian invocă faptul că opțiunile în litigiu efectuate de Regatul Belgiei, și anume ordinea de imputare și durata limitată a reportărilor DCR, sunt de competența exclusivă a legiuitorilor naționali.

86.      Totuși, amintim că statele membre sunt obligate să respecte dispozițiile Directivei 90/435 și, în special, să pună în aplicare toate mijloacele necesare pentru a atinge rezultatul prevăzut la articolul 4 alineatul (1) prima liniuță(67), și anume de a nu impozita a doua oară – nici chiar indirect – dividendele primite de la filiale stabilite în alte state membre, obiectiv care nu este atins, astfel cum am subliniat anterior, de norme naționale precum cele care rezultă din regimul belgian al VID coroborat cu normele care limitează imputarea DCR.

87.      În consecință, considerăm că articolul 4 alineatul (1) prima liniuță din Directiva 90/435 trebuie interpretat în sensul că se opune unei reglementări a unui stat membru care prevede, pe de o parte, că dividendele primite de o societate-mamă sunt incluse în baza de impozitare a acesteia, apoi deduse din această bază în limita a 95 %, în măsura în care în cursul exercițiului financiar în cauză sau al oricărui exercițiu financiar ulterior rămâne un sold de profit, iar pe de altă parte, că aceste dividende trebuie să fie deduse înaintea altui avantaj fiscal prevăzut de dreptul național, a cărui reportare este la rândul său limitată în timp.

V.      Concluzie

88.      Având în vedere considerațiile care precedă, propunem Curții să răspundă la întrebarea preliminară adresată de Tribunal de première instance francophone de Bruxelles (Tribunalul de Primă Instanță francofon din Bruxelles, Belgia) după cum urmează:

„Articolul 4 alineatul (1) prima liniuță din Directiva 90/435/CEE a Consiliului din 23 iulie 1990 privind regimul fiscal comun care se aplică societăților-mamă și filialelor acestora din diferite state membre trebuie interpretat în sensul că se opune unei reglementări a unui stat membru care prevede, pe de o parte, că dividendele primite de o societate-mamă sunt incluse în baza de impozitare a acesteia, apoi deduse din această bază în limita a 95 %, în măsura în care, în cursul perioadei fiscale în cauză sau al oricărei perioade fiscale ulterioare, rămâne un sold de profit, iar pe de altă parte, că aceste dividende trebuie să fie deduse înaintea altui avantaj fiscal prevăzut de dreptul național, a cărui reportare este la rândul său limitată în timp.”

1      Limba originală: franceza.

2      Directiva Consiliului din 23 iulie 1990 (JO 1990, L 225, p. 6, Ediție specială, 09/vol. 1, p. 97).

3      Directiva Consiliului din 20 noiembrie 2006 (JO 2006, L 363, p. 129, Ediție specială, 09/vol. 3, p. 126).

4      A se vedea în principal Hotărârea din 12 februarie 2009, Cobelfret (C-138/07, EU:C:2009:82), denumită în continuare „Hotărârea Cobelfret”, și Ordonanța din 4 iunie 2009, KBC Bank și Beleggen, Risicokapitaal, Beheer (C-439/07 și C-499/07, EU:C:2009:339), denumită în continuare „Ordonanța KBC”. A se vedea în plus Hotărârea din 4 iulie 2013, Argenta Spaarbank (C-350/11, EU:C:2013:447, ale cărei puncte 3-9 descriu succint setul de dispoziții al DCR), și Hotărârea din 26 octombrie 2017, Argenta Spaarbank (C-39/16, EU:C:2017:813, al cărei punct 10 descrie succint setul de dispoziții al VID).

5      Directiva Consiliului din 30 noiembrie 2011 privind regimul fiscal comun care se aplică societăților-mamă și filialelor acestora din diferite state membre (JO 2011, L 345, p. 8).

6      Moniteur belge din 15 noiembrie 1991, p. 25619.

7      Pentru mai multe detalii, a se vedea Hotărârea Cobelfret (punctul 6 și următoarele), precum și Hotărârea din 26 octombrie 2017, Argenta Spaarbank (C-39/16, EU:C:2017:813, punctul 7 și următoarele).

8      Moniteur belge din 30 iulie 1992, p. 17120.

9      Moniteur belge din 13 septembrie 1993, p. 20105.

10      Precizăm că această limitare a deducerii la 95 % este legată de faptul că Regatul Belgiei a utilizat posibilitatea prevăzută la articolul 4 alineatul (2) din Directiva 90/435 de a stabili cheltuieli de administrare nedeductibile, așadar impozabile, la o valoare forfetară care nu depășește 5 % din profiturile distribuite de filială (a se vedea Ordonanța KBC, punctele 51 și 52).

11      Brussels Securities a susținut, în plus, în fața instanței de trimitere și în fața Curții, că această ordine de imputare este contrară libertății de stabilire prevăzute la articolul 49 TFUE. Totuși, asemenea guvernului belgian și Comisiei, nu ne vom pronunța cu privire la acest subiect. Astfel, din decizia de trimitere reiese că acest argument era legat de o pretinsă încălcare a Constituției belgiene, motiv care fusese deja respins de instanța menționată. În plus, articolul 49 TFUE nu este vizat de întrebarea adresată Curții, nici măcar în esență, și nu considerăm că interpretarea sa ar fi utilă pentru a permite instanței naționale să soluționeze litigiul principal, în sensul jurisprudenței constante a Curții (a se vedea în special Hotărârea din 19 decembrie 2018, AREX CZ, C-414/17, EU:C:2018:1027, punctele 34 și 35).

12      Cu privire la originea sistemului menționat și la motivele indicate pentru menținerea sa, a se vedea Malherbe, J., „Le régime mères-filiales en Belgique: la leçon d’anatomie”, în Revue pratique des sociétés, 2010, p. 34-37.

13      În timp ce sistemul de scutire presupune că statul membru în care este stabilită societatea-mamă nu impozitează aceste profituri, sistemul de imputare constă în impozitarea acestor profituri, autorizând în același timp societatea-mamă să deducă din impozitul datorat fracțiunea din impozitul plătit de filială aferentă acestora și, dacă este cazul, valoarea taxei reținute la sursă percepute de statul membru în care filiala are reședința, până la limita valorii impozitului național corespunzător [a se vedea în special Hotărârea Cobelfret (punctele 31 și 43), Hotărârea din 26 octombrie 2017, Argenta Spaarbank (C-39/16, EU:C:2017:813, punctul 49), precum și Hotărârea din 26 februarie 2019, T Danmark și Y Denmark (C-116/16 și C-117/16, EU:C:2019:135, punctul 12)].

14      A se vedea Hotărârea din 12 decembrie 2006, Test Claimants in the FII Group Litigation (C-446/04, EU:C:2006:774, punctul 43), precum și Hotărârea Cobelfret (punctul 31).

15      Dubla impunere este denumită „economică” atunci când două state membre impozitează contribuabili diferiți pentru același venit și „juridică” atunci când două state impozitează același contribuabil pentru un venit (a se vedea Jourdain, S., „Excédents de RDT: une véritable odyssée fiscale”, în Comptabilité et fiscalité pratiques, 2009, nr. 8, p. 209).

16      A se vedea în special Hotărârea Cobelfret (punctele 29 și 46), Hotărârea din 8 martie 2017, Wereldhave Belgium și alții (C-448/15, EU:C:2017:180, punctele 25, 35-37 și 39), precum și Hotărârea din 26 octombrie 2017, Argenta Spaarbank (C-39/16, EU:C:2017:813, punctele 47 și 48).

17      A se vedea punctele 27-57, în special punctele 35-41, din Hotărârea Cobelfret. Pe de altă parte, la punctele 58-65 din această hotărâre, Curtea a statuat că acest articol 4 alineatul (1) prima liniuță are efect direct, întrucât este necondițional și suficient de precis pentru a putea fi invocat în fața instanțelor naționale. A se vedea de asemenea Concluziile avocatei generale Sharpston prezentate în cauza Cobelfret (C-138/07, EU:C:2008:268, punctul 12 și următoarele).

18      Astfel, întrucât reglementarea fiscală în discuție admite în principiu reportarea pierderilor pentru exerciții financiare ulterioare, reducerea pierderilor societății-mamă care pot beneficia de o astfel de reportare în limita valorii dividendelor încasate are efect asupra bazei de impozitare a acestei societăți în cadrul exercițiului financiar următor celui în care sunt distribuite aceste dividende, atunci când profiturile societății respective sunt superioare pierderilor reportabile, baza de impozitare fiind mai mare ca urmare a reducerii pierderilor reportabile.

19      A se vedea punctele 33-44 și punctul 1 din dispozitivul Ordonanței KBC, care interpretează articolul 4 alineatul (1) prima liniuță din Directiva 90/435 în sensul că „se opune reglementării unui stat membru care, în scopul scutirii dividendelor încasate de o societate-mamă stabilită în acest stat de la o filială cu sediul într-un alt stat membru, prevede că dividendele respective sunt incluse în baza impozabilă a societății-mamă, fiind ulterior deduse din această bază impozabilă în proporție de 95 %, în măsura în care, pentru perioada impozabilă avută în vedere, rămâne un sold pozitiv de profit după deducerea celorlalte profituri scutite, și care are drept consecință faptul că:       
–      societatea-mamă este impozitată în cursul unei perioade impozabile ulterioare asupra profiturilor distribuite pe care le-a încasat atunci când nu a realizat un profit impozabil sau a realizat un profit impozabil insuficient în cursul perioadei impozabile în care au fost distribuite aceste profituri, sau că      
–      pierderile aferente perioadei impozabile sunt compensate cu profiturile distribuite și nu pot fi reportate pentru o perioadă impozabilă ulterioară până la concurența acestor profituri distribuite”.

20      A se vedea punctele 45-54 și punctul 2 din dispozitivul Ordonanței KBC. Curtea s-a pronunțat de asemenea cu privire la aspecte fără relevanță directă pentru prezenta cerere de decizie preliminară, și anume: competența Curții atunci când cererea de decizie preliminară este întemeiată pe aplicabilitatea, în cazul unei situații pur interne, a dispozițiilor unei directive, transpuse în dreptul național, interpretarea dispozițiilor Tratatului CE referitoare la libera circulație a capitalurilor, precum și interpretarea articolului 43 CE (devenit articolul 49 TFUE) referitor la libertatea de stabilire (a se vedea punctele 55-82 și punctele 3-5 din dispozitiv).

21      Guvernul belgian precizează că alineatul 3 menționat este aplicabil în privința exercițiului financiar 2011, în discuție în litigiul principal, întrucât a fost inserat în CIV 92 prin articolul 8 din Legea din 21 decembrie 2009 (Moniteur belge din 31 decembrie 2009, p. 82816), dispoziție intrată în vigoare la 1 ianuarie 2010.

22      Se pare că procedeul care constă în includerea acestor profituri în baza de impozitare, apoi în deducerea lor este legat de principiul impozitării „venitului global”, așadar mondial, al societăților rezidente în Belgia, care este enunțat la articolul 1 alineatul 1 punctul 2° din CIV 1992 (a se vedea în acest sens Richelle, I., „Cobelfret et l’interprétation de la directive mère-filiales: le régime belge des RDT est contraire au droit communautaire”, în Revue générale de fiscalité, 2009, nr. 3, p. 4 și 6).

23      Potrivit Jourdain, S., op. cit., nota de subsol 15, p. 210, atât Comisia, într-o scrisoare din 5 iulie 1991, cât și un raport al unor experți independenți, publicat în luna martie 1992, și o mare parte a doctrinei au apreciat că o punere în aplicare corectă a Directivei 90/435 ar presupune să se excludă ab initio dividendele din rezultatul impozabil, în loc să fie incluse în acesta, apoi deduse.

24      A se vedea punctele 38-46 din prezentele concluzii.

25      Potrivit formulării utilizate în întrebarea adresată și în motivele deciziei de trimitere.

26      Rezultă dintr-o jurisprudență constantă că o dispoziție a dreptului Uniunii trebuie să primească în întreaga Uniune o interpretare autonomă și uniformă, ținând cont de termenii acestei dispoziții, de contextul său, de obiectivul urmărit de reglementarea din care face parte aceasta și de geneza sa [a se vedea în special Hotărârea din 17 ianuarie 2019, Brisch (C-102/18, EU:C:2019:34, punctul 22), precum și Hotărârea din 11 aprilie 2019, Tarola (C-483/17, EU:C:2019:309, punctele 36 și 37)].

27      Curtea a precizat că nu există o diferență substanțială între a „nu impozit[a]” și a „scuti” profiturile încasate de societatea-mamă (a se vedea Hotărârea Cobelfret, punctul 43, precum și jurisprudența citată la nota de subsol 13 din prezentele concluzii).

28      A se vedea punctul 36 din prezentele concluzii.

29      A se vedea în acest sens Hotărârea din 22 decembrie 2008, Les Vergers du Vieux Tauves (C-48/07, EU:C:2008:758, punctul 42), în care Curtea a considerat că avantajul fiscal de care poate beneficia o societate-mamă în temeiul articolului 4 alineatul (1) prima liniuță din Directiva 90/435 constă în „[a] perce[pe] profituri fără a fi impozitată”.

30      Propunerea de directivă a Consiliului privind regimul fiscal comun care se aplică societăților-mamă și filialelor acestora din diferite state membre, prezentată de Comisie la 16 ianuarie 1969 (JO 1969, C 39, p. 7), conținea un articol 4 alineatul (1) care prevedea că „[p]rofiturile distribuite pe care orice societate-mamă le primește în calitate de asociat de la filiala sa […] nu fac parte din profitul său impozabil”, fără a prevedea o metodă de urmat în acest scop (sublinierea noastră). Avizul Comitetului Economic și Social din 26 iunie 1969 referitor la această propunere (JO 1969, C 100, p. 7, punctul 2) a arătat că „principiul care stă la baza directivei în ceea ce privește tratamentul fiscal al distribuirii de profituri [este că] orice profit căruia i s-a aplicat deja impozitul pe profit nu mai este supus acestui impozit dacă acesta revine unei alte societăți supuse aceluiași impozit” (sublinierea noastră). Propunerea prezentată la 5 iulie 1985 [COM(1985) 360 final], care a condus la adoptarea Directivei 90/435, nu furnizează indicații cu privire la acest aspect.

31      A se vedea nota de subsol 13 din prezentele concluzii.

32      A se vedea în special Hotărârea Cobelfret (punctele 28 și 29), precum și jurisprudența citată la nota de subsol 16 din prezentele concluzii.

33      A se vedea punctele 46-50 și 53 din Ordonanța KBC.

34      A se vedea, printre altele, Hotărârea din 7 septembrie 2006, N (C-470/04, EU:C:2006:525, punctul 33), Hotărârea din 19 iulie 2012, A (C-48/11, EU:C:2012:485, punctul 16), precum și Hotărârea din 19 decembrie 2018, Cadeddu (C-667/17, EU:C:2018:1036, punctul 15).

35      Precizăm că, în speță, nu se contestă că reglementarea în discuție în litigiul principal nu presupune o impozitare directă a dividendelor la societatea-mamă. A se vedea de asemenea Hotărârea Cobelfret (punctul 40), precum și Ordonanța KBC (punctul 40).

36      A se vedea punctul 54 din Ordonanța KBC și punctul 44 din prezentele concluzii.

37      Cu privire la acest aspect, amintim că Curtea a statuat că deși, prin aplicarea regimului VID dividendelor distribuite atât de filialele rezidente, cât și de cele stabilite în alte state membre, Regatul Belgiei ar urmări să elimine orice dezavantajare a cooperării dintre societățile din state membre diferite față de cooperarea dintre societăți din același stat membru, această egalitate de tratament nu justifică totuși aplicarea unui regim care nu este compatibil cu Directiva 90/435 și, în special, cu sistemul de prevenire a dublei impuneri economice prevăzut la articolul 4 alineatul (1) prima liniuță din această directivă (a se vedea Hotărârea Cobelfret, punctele 45 și 46, precum și Ordonanța KBC, punctul 42).

38      Alte țări nu includ dividendele distribuite în baza de impozitare a societăților-mamă, potrivit lui Richelle, I., „L’arrêt Cobelfret de la CJCE et ses conséquences sur le régime des RDT”, în Tax Audit & Accountancy, 2009, nr. 4, p. 11, precum și Hermand, O., și Vanoppen, S., „Non-report des excédents de RDT: violation du droit européen”, în Le Fiscologue, nr. 1148, 20 februarie 2009, p. 12 și următoarele. La rândul său, Malherbe, J., op. cit., nota de subsol 12, p. 35, arată că „în Franța, dividendele primite de societățile-mamă fac obiectul unei deduceri extracontabile și circulă liber în interiorul grupului”. Arătăm că actualul articol 216 din Codul fiscal general francez prevede că „[v]eniturile nete din participații, care dau naștere dreptului la aplicarea regimului societăților-mamă […], pot fi deduse din profitul total net al acesteia”.

39      A se vedea prin analogie Concluziile avocatei generale Sharpston prezentate în cauza Cobelfret (C-138/07, EU:C:2008:268, punctul 21), cu privire la reglementarea aplicabilă la acel moment.

40      Potrivit Comisiei, dispozițiile dreptului belgian care transpun articolul 4 alineatul (1) prima liniuță din Directiva 90/435, în versiunea lor aplicabilă în litigiul principal, nu rezultă că împiedică în sine neimpozitarea profiturilor distribuite care intră în domeniul de aplicare al acestei directive, întrucât regimul VID permite a priori să se garanteze că dividendele nu sunt impozitate în sarcina societății-mamă, chiar dacă deducerea poate să producă efecte pe parcursul mai multor exerciții financiare.

41      Cunoscând că această limitare este permisă (a se vedea nota de subsol 10 din prezentele concluzii).

42      Respectiv dividendele care nu au putut fi imputate asupra bazei de impozitare a acestei societăți începând cu exercițiul în care a avut loc distribuirea, ca urmare a insuficienței profitului.

43      Comisia a evocat, în mod întemeiat, în opinia noastră, riscul „de a eșalona în timp” utilizarea deducerii VID de către societatea-mamă, atunci când aceasta dispune de o bază de impozitare insuficientă în cursul exercițiului în care are loc distribuirea sau chiar în cursul exercițiilor ulterioare.

44      Cu privire la această calificare a DCR, a se vedea Hotărârea din 4 iulie 2013, Argenta Spaarbank (C-350/11, EU:C:2013:447, punctul 24).

45      Precizându-se că imputările VID și DCR sunt anterioare celei a pierderilor profesionale recuperabile (a se vedea articolele 77, 77a și 78 din DR/CIV 1992).

46      Această decizie arată că lucrările pregătitoare ale Legii din 22 iunie 2005, prin care a fost introdusă DCR (Moniteur belge din 30 iunie 2005, p. 30077), în special comentariul cu privire la articolul 5 din proiectul de lege datat 11 mai 2005, demonstrează că legiuitorul este cel care a stabilit ordinea de deducere prevăzută de DR/CIV 1992, care, în unele cazuri, poate influența baza de impozitare viitoare a unei societăți, potrivit Brussels Securities.

47      Precizându-se că deducerea pentru veniturile din brevete are loc după cea a VID, însă înainte de deducerea DCR (a se vedea articolele 77/1 și 77a din DR/CIV 1992).

48      Deducerea pentru investiții prevăzută la articolul 79 din DR/CIV 1992.

49      Guvernul belgian le-a calificat pe acestea din urmă drept „deduceri extracontabile”, în sensul că constau în a deduce din profitul contabil al societății nu elemente care ar fi figurat inițial în acesta, cum ar fi dividendele primite de la filiale sau veniturile din brevete, ci elemente ale activului bilanțului societății, precum deducerea pentru investiții, sau ale pasivului, precum DCR.

50      Din dezbateri reiese că dispozițiile referitoare la reportarea limitată a DCR au fost modificate în cursul anului 2012, intrând în vigoare ulterior exercițiului financiar în litigiu.

51      Reglementare belgiană din care rezultă, potrivit celui de al treilea paragraf in fine al întrebării preliminare, că „imputarea trebuie să se realizeze, până la epuizarea profitului impozabil, mai întâi asupra [VID] reportate, apoi asupra [DCR] reportată (a cărei reportare este limitată la «următoarele șapte perioade fiscale»), apoi asupra soldului pierderilor anterioare recuperabile”.

52      A se vedea de asemenea punctul 62 din prezentele concluzii.

53      Exemplu care compară două ipoteze în care aceeași situație fiscală a unei societăți-mamă este stabilită, în primul rând, în funcție de ordinea de imputare prevăzută de DR/CIV 1992 coroborată cu regimul belgian al VID (din care reiese un rezultat impozabil corespunzător excedentului de DCR pierdut, întrucât nu a fost utilizat înainte de expirarea perioadei prevăzute de șapte ani) și, în al doilea rând, de asemenea urmând aceeași ordine de imputare, însă aplicând o teoretică înlăturare imediată a dividendelor primite (din care reiese un rezultat impozabil egal cu zero, deoarece, în loc să aibă excedente de VID care se impută înainte de DCR, societatea dispune în acest caz de pierderi reportabile, care se impută după DCR și elimină, așadar, excedentul acesteia).

54      În aceste tabele, care au un conținut analog exemplului furnizat de instanța de trimitere, Comisia menționează că în primul caz, în temeiul reglementării belgiene, societatea-mamă pierde totalitatea DCR pe care nu a putut să o impute înainte de expirarea perioadei prevăzute de șapte ani, în timp ce în al doilea caz, în temeiul unui regim de scutire ab initio a dividendelor în conformitate cu Directiva 90/435, societatea are un rezultat impozabil care este egal cu zero și un excedent de DCR pierdut, întrucât nu este imputabil, care este mai mic în raport cu cazul anterior.

55      A se vedea punctul 81 și următoarele din prezentele concluzii.

56      Acest guvern a admis în mod expres în pledoariile sale că „includerea dividendelor primite în baza de impozitare a unei societăți-mamă [care are pierderi], care implică pentru aceasta înlocuirea reportării pierderilor cu reportarea deducerilor VID, poate avea ca efect să amâne, ca urmare a ordinii de imputare a deducerilor, imputarea reportării DCR, cu riscul, este adevărat, al expirării termenului pentru aceasta”.

57      A se vedea Hotărârea Cobelfret (punctele 39-41), precum și Ordonanța KBC (punctele 39, 40 și 54). S-a arătat în mod întemeiat, cu privire la dispozițiile în vigoare la data cauzelor în care s-au pronunțat aceste decizii, că regimul VID dezavantajează societatea-mamă, pentru care, în cazul în care dividendele în temeiul acestuia nu ar fi fost luate în considerare, perioada fiscală în cauză ar fi avut drept rezultat o pierdere, care ar fi fost deductibilă din profiturile aferente următoarelor perioade fiscale, în timp ce includerea dividendelor în baza de impozitare coroborată cu limitarea deducerii VID până la valoarea profitului impozabil face să dispară pierderea reportabilă (Garabedian, D., „L’influence de la jurisprudence Cobelfret sur le régime fiscal des dividendes à l’impôt des sociétés”, în Les dialogues de la fiscalité, Larcier, Bruxelles, 2010, p. 59).

58      Cu privire la obiectivele menționate, a se vedea punctul 56 din prezentele concluzii.

59      A se vedea de asemenea Hermand, O., Delacroix, P., și Wils, C., „Une nouvelle déduction fiscale est née: «les excédents RDT» – Commentaire du nouvel article 205, § 3, du CIR 1992”, în Revue générale de fiscalité, 2010, nr. 2, p. 7, precum și Dassesse, M., „Impôt des sociétés – Déduction prioritaire des RDT vis-à-vis des excédents de DCR – La Belgique viole les principes de l’arrêt Cobelfret”, în Actualités fiscales,2014, nr. 41, p. 2 și 4 (articol citat de Brussels Securities, în special în ceea ce privește exemplul în cifre care este reprodus în observațiile sale scrise).

60      În opinia acestuia, limitarea temporală a reportării DCR generează o impozitare numai în cazul în care, după o absență de profituri suficiente timp de șapte ani, societatea-mamă obține ulterior profit, în timp ce, dacă nu mai obține profit sau este lichidată, pierderea dreptului de reportare a DCR este lipsită de efecte în privința sa, dezavantajul rămânând, prin urmare, virtual.

61      Și anume, de fiecare dată când obligația de a deduce în mod prioritar VID din baza de impozitare duce la dispariția acesteia sau la o asemenea reducere încât un alt avantaj fiscal nu mai poate fi imputat în întregime asupra acesteia (a se vedea în acest sens Dassesse, M., op. cit., nota de subsol 59, p. 2).

62      Adică în ipoteza (menționată imediat anterior) în care societatea obține din nou profit după expirarea perioadei de șapte ani prevăzute la articolul 205d din CIV 1992.

63      În acest din urmă sens, guvernul belgian invocă Hotărârea din 25 septembrie 2003, Océ van der Grinten (C-58/01, EU:C:2003:495, punctele 55 și 56), precum și Hotărârea din 24 iunie 2010, P. Ferrero e C. și General Beverage Europe (C-338/08 și C-339/08, EU:C:2010:364, punctele 40 și 41). Totuși, avem îndoieli cu privire la relevanța unei analogii cu aceste hotărâri, referitoare la noțiunea de „reținere la sursă” în sensul articolului 5 din Directiva 90/435, care interzice o asemenea reținere pentru profiturile distribuite de o filială societății sale mamă, cu excepția anumitor cazuri particulare, astfel cum menționează de asemenea al cincilea considerent al acestei directive. A se vedea în acest sens Hotărârea Cobelfret (punctul 53 in fine), care respinge o analogie între articolul 4 alineatul (1) și articolul 6 din această directivă.

64      A se vedea Hotărârea Cobelfret (punctele 39-41), precum și Ordonanța KBC (punctele 39 și 40). De asemenea, a se vedea punctele 41, 44 și 76 din prezentele concluzii.

65      Potrivit formulării utilizate într-o analiză doctrinală, cu care suntem de acord (a se vedea Hermand, O., și Vanoppen, S., op. cit., nota de subsol 38).

66      A se vedea mai ales punctul 76 și următoarele din prezentele concluzii.

67      A se vedea de asemenea punctul 57 și următoarele din prezentele concluzii.