Available languages

Taxonomy tags

Info

References in this case

References to this case

Share

Highlight in text

Go

14.8.2010   

RO

Jurnalul Oficial al Uniunii Europene

C 221/26

Acțiune introdusă la 1 iunie 2010 — Comisia Europeană/Republica Ungară

(Cauza C-274/10)

()

2010/C 221/42

Limba de procedură: maghiara

Părțile

Reclamantă: Comisia Europeană (reprezentanți: D. Triantafyllou și Simon B. D., meghatalmazott.)

Pârâtă: Republica Ungară

Concluziile reclamantei

1.

Constatarea faptului că

—

prin obligarea persoanelor impozabile ale căror declarații fiscale indică un „excedent”, în sensul articolului 183 din Directiva 2006/112 într-o anumită perioadă fiscală, să reporteze respectivul excedent integral sau parțial în următoarea perioadă fiscală, în cazul în care au plătit totalitatea sumelor ce revin furnizorilor pentru bunurile cumpărate,

—

urmare a acestei obligații, anumite persoane impozabile ale căror declarații indică în mod sistematic „excedente” sunt constrânse să efectueze în repetate rânduri reportarea excedentelor în următoarea perioadă fiscală,

Republica Ungară nu și-a îndeplinit obligațiile care îi revin în temeiul Directivei 2006/112/CE a Consiliului din 28 noiembrie 2006 privind sistemul comun al taxei pe valoarea adăugată (1).

2.

Obligarea Republicii Ungare la plata cheltuielilor de judecată.

Motivele și principalele argumente

Prezenta acțiune are ca obiect o dispoziție fiscală din legislația maghiară potrivit căreia, la finele perioadei fiscale, persoanele impozabile nu pot solicita rambursarea excedentului de taxă pe valoarea adăugată (denumită în continuare „TVA”), decât în măsura în care respectivul excedent depășește valoarea TVA datorat pentru bunurile achiziționate și neplătite efectiv. Astfel, reiese din dispoziția în cauză că nu este posibil să se ceară restituirea valorii corespunzând părții din excedent aferentă TVA datorat pentru bunurile achiziționate dar neplătite încă și că persoanele impozabile trebuie să efectueze reportarea valorii menționate în următoarea perioadă fiscală. În cazul în care excedentul de TVA constatat la finele perioadei fiscale este inferior sau egal cu valoarea TVA-ului datorat pentru bunurile achiziționate și neplătite încă, persoana impozabilă trebuie să reporteze în întregime partea din excedent care corespunde TVA-ului asupra produselor neplătite. Procedura este identică la finele perioadei fiscale următoare: legislația nu prevede nicio limitare în timp a acestui proces, fiind posibil ca persoana impozabilă să trebuiască să reporteze la nesfârșit excedentul de TVA.

Comisia nu contestă faptul că articolul 183 din Directiva 2006/112 (denumită în continuare „directiva”) lasă statelor membre dreptul de a alege în rambursarea excedentului de TVA și reportarea sa în următoarea perioadă fiscală. Statele membre nu pot să își exercite acest drept decât cu respectarea principiilor ce guvernează întreg sistemul TVA și, în special, a principiului neutralității fiscale. Întrucât articolul 183 din directivă, care autorizează statele membre să reporteze o singură dată excedentul de TVA în următoarea perioadă fiscală, constituie o dispoziție ce se opune deplinului efect al principiului neutralității fiscale, acesta trebuie interpretat în mod restrictiv și nu poate constitui temeiul adoptării unor norme de drept intern contrare respectivului principiu sau obiectivului urmărit prin mecanismul deducerilor.

În temeiul principiului neutralității fiscale, mecanismul deducerilor are ca scop scutirea integrală a întreprinzătorilor de sarcina TVA-ului datorat sau achitat în cadrul activității sale economice. Acest principiu exclude posibilitatea ca statele membre să condiționeze rambursarea excedentului de TVA de îndeplinirea unor cerințe ce reprezintă o sarcină pentru persoana impozabilă, în sensul că au influență asupra situației sale financiare și asupra trezoreriei sale, precum și asupra deciziilor sale comerciale. Or, nerambursarea excedentului de TVA prevăzută de legislația maghiară în cauză ar atrage aceste efecte negative asupra persoanei impozitabile pentru două categorii de motive.

Pe de o parte, dat fiind că excedentul de TVA deductibil în raport cu valoarea TVA datorat trebuie considerat o creanță a persoanei impozabile, întârzierea în plata acestei creanțe reduce posibilitățile sale de a face profit și lichiditățile de care dispune, sporind riscul comercial căruia trebuie să îi facă față. Persoana impozabilă datorează TVA pentru bunurile vândute sau prestările de servicii efectuate, chiar dacă acestea nu i-au fost plătite, în condițiile în care nu poate recupera TVA-ul achitat pentru achizițiile de bunuri sau prestările de servicii care îi sunt destinate decât în cazul în care le-a plătit efectiv.

Pe de altă parte, nerestituirea excedentului de TVA constituie nu numai o sarcină în seama persoanei impozabile care solicită rambursarea, ci și o sarcină care grevează persoana care se află la celălalt capăt în lanțul operațiunilor impuse de taxă, mai exact vânzătorul bunurilor. Astfel, prin reducerea lichidităților de care dispune cel care achiziționează bunurile, nerestituirea sporește simultan riscul ca vânzătorul să nu poată obține, sau să obțină cu întârziere, contraprestația datorată pentru bunurile vândute sau pentru prestările de servicii efectuate, în vreme ce, indiferent de această împrejurare, acesta este dator să achite TVA pentru vânzarea bunurilor sau prestarea serviciilor respective.

Comisia consideră că în condițiile în care legislația impune o anumită sarcină în seama unei persoane impozabile, respectiva sarcină nu poate fi compensată prin impunerea unei sarcini suplimentare. Echilibrul legislativ nu poate fi asigurat decât în măsura în care sarcina ce grevează asupra persoanei impozabile este contrabalansată prin garantarea posibilității ca aceeași persoană — privită ca solicitant, deci subiect pasiv — să recupereze TVA-ul achitat în calitate de subiect activ.

În sfârșit, întrucât articolul 183 din directivă permite exclusiv reportarea TVA-ului o singură dată „în perioada următoare”, dispoziția legală maghiară în cauză încalcă articolul amintit, în măsura în care nu permite persoanei impozabile să recupereze excedentul cel târziu la finele următoarei perioade fiscale. În plus, legislația maghiară care, prin diminuarea lichidităților cumpărătorului, are, în definitiv, ea însăși ca efect reducerea gradului de probabilitate a efectuării rambursării, nu garantează nici faptul că persoana impozabilă va fi în măsură să își recupereze efectiv vreodată excedentul. Astfel, în cazul în care persoana impozabilă își încetează activitatea fără a-și plăti achizițiile, pentru cauză de insolvabilitate, nu se prevede nicio soluție pentru rambursarea TVA datorat pentru operațiunile neplătite, respectivele sume rămânând în final în bugetul statului.

Pentru motivele menționate, Comisia consideră că legiuitorul maghiar a depășit limitele puterilor de care dispune și a încălcat prevederile articolului 183 din directivă prin adoptarea unei dispoziții privind condițiile de rambursare a excedentului de TVA care este contrară principiului neutralității fiscale și permite reportarea repetată și succesivă a excedentului.

(1)  JO L 347, p. 1, Ediție specială, 09/vol. 3, p. 7.