Available languages

Taxonomy tags

Info

References in this case

Share

Highlight in text

Go

Ediție provizorie

HOTĂRÂREA CURȚII (Camera a doua)

2 martie 2017(*)

„Trimitere preliminară – Libera circulație a lucrătorilor – Articolul 45 TFUE – Regulamentul (UE) nr. 492/2011 – Articolul 7 – Egalitate de tratament – Lucrător frontalier care este supus impozitului pe venit în statul membru de reședință – Indemnizație plătită de statul membru de încadrare în muncă în caz de insolvență a angajatorului – Modalități de calcul al indemnizației de insolvență – Luarea în considerare fictivă a impozitului pe venitul din statul membru de încadrare în muncă – Indemnizație de insolvență inferioară remuneraţiei nete anterioare – Convenţie bilaterală pentru evitarea dublei impuneri”

În cauza C-496/15,

având ca obiect o cerere de decizie preliminară formulată în temeiul articolului 267 TFUE de Landessozialgericht Rheinland-Pfalz, Mainz (Tribunalul Superior de Contencios Social din Renania-Palatinat, Mainz, Germania), prin decizia din 23 iulie 2015, primită de Curte la 22 septembrie 2015, în procedura

Alphonse Eschenbrenner

împotriva

Bundesagentur für Arbeit,

CURTEA (Camera a doua),

compusă din domnul M. Ilešič, președinte de cameră, doamna A. Prechal, domnul A. Rosas (raportor), doamna C. Toader şi domnul E. Jarašiūnas, judecători,

avocat general: domnul M. Wathelet,

grefier: doamna L. Hewlett, administrator principal,

având în vedere procedura scrisă şi în urma ședinței din 7 iulie 2016,

luând în considerare observațiile prezentate:

–        pentru Bundesagentur für Arbeit, de B. Klug, în calitate de agent;

–        pentru guvernul german, de T. Henze şi de A. Lippstreu, în calitate de agenți;

–        pentru Comisia Europeană, de M. Kellerbauer, de M. Wasmeier şi de D. Martin, în calitate de agenți,

după ascultarea concluziilor avocatului general în ședința din 7 septembrie 2016,

pronunță prezenta

Hotărâre

1        Cererea de decizie preliminară privește interpretarea articolului 45 TFUE şi a articolului 7 din Regulamentul (UE) nr. 492/2011 al Parlamentului European şi al Consiliului din 5 aprilie 2011 privind libera circulație a lucrătorilor în cadrul Uniunii (JO 2011, L 141, p. 1).

2        Această cerere a fost formulată în cadrul unui litigiu între domnul Alphonse Eschenbrenner, resortisant francez cu reşedinţa în Franța şi care lucrează în Germania, pe de o parte, şi Bundesagentur für Arbeit (Agenţia Federală pentru Ocuparea Forței de Muncă, Germania, denumită în continuare „agenţia”), pe de altă parte, cu privire la luarea în considerare fictivă a impozitului pe venit aplicabil în Germania la stabilirea cuantumului indemnizaţiei de insolvență acordate acestui lucrător.

 Cadrul juridic

 Dreptul internațional

3        Potrivit articolului 13 din Convenţia din 21 iulie 1959, încheiată între Republica Franceză şi Republica Federală Germania pentru evitarea dublei impuneri şi de stabilire a normelor de asistență administrativă şi juridică reciprocă în domeniul impozitelor pe venit şi pe capital, precum şi în domeniul impozitelor pe cifra de afaceri şi pe teren, cu modificările ulterioare (denumită în continuare „Convenția fiscală franco-germană”):

„(1)      Sub rezerva dispozițiilor alineatelor de mai jos, veniturile care provin dintr-o activitate salariată sunt supuse impozitării numai în statul contractant în care se exercită activitatea personală ce reprezintă sursa acestor venituri. Printre altele, sunt considerate venituri care provin dintr-o activitate salariată remuneraţiile, retribuţiile, salariile, primele sau alte indemnizaţii, precum şi toate avantajele similare plătite sau acordate de alte persoane decât cele menţionate la articolul 14.

[…]

(5)      a)      Prin derogare [de la alineatul (1)], veniturile care provin dintr-o activitate salariată a persoanelor care lucrează în zona de frontieră a unui stat contractant şi care îşi au locuința permanentă în zona de frontieră a celuilalt stat contractant în care se întorc în mod normal în fiecare zi sunt supuse impozitării numai în acest alt stat;

[…]”

4        Articolul 14 din această convenție prevede:

„(1)      Retribuțiile, salariile şi alte remunerații similare, precum şi pensiile pentru limită de vârstă plătite de unul dintre statele contractante, de un land sau de o persoană juridică de drept public din statul sau din landul respectiv unor persoane fizice care au reședința în celălalt stat pentru serviciile prestate în cadrul administrației sau al forțelor armate în prezent sau în trecut sunt impozitate numai în primul stat. […]

(2)      Dispozițiile alineatului (1) prima teză sunt de asemenea aplicabile:

1. sumelor plătite în cadrul asigurărilor sociale legale;

[…]”

 Dreptul Uniunii

 Regulamentul nr. 492/2011

5        Capitolul I din Regulamentul nr. 492/2011 este intitulat „Activitatea salariată, egalitatea de tratament şi familiile lucrătorilor”. Cuprins în secțiunea 2 din acesta, intitulată „Desfășurarea activității salariate şi egalitatea de tratament”, articolul 7 din acest regulament prevede:

„(1)      Lucrătorul resortisant al unui stat membru nu poate fi tratat diferit, pe teritoriul celorlalte state membre, față de lucrătorii naționali, pe criterii de cetățenie, în ceea ce privește condițiile de încadrare în muncă şi de muncă şi, în special, în ceea ce privește remunerarea, concedierea şi, în cazul în care rămâne fără un loc de muncă, reintegrarea profesională şi reangajarea.

(2)      Acesta beneficiază de aceleaşi avantaje sociale şi fiscale ca şi lucrătorii naționali.

[…]”

 Directiva 2008/94/CE

6        Cuprins în capitolul I, intitulat „Domeniul de aplicare şi definiţii”, din Directiva 2008/94/CE a Parlamentului European şi a Consiliului din 22 octombrie 2008 privind protecția lucrătorilor salariați în cazul insolvenței angajatorului (JO 2008, L 283, p. 36), articolul 1 alineatul (1) prevede:

„Prezenta directivă se aplică creanțelor salariaților care izvorăsc din contracte de muncă sau raporturi de muncă încheiate cu angajatori care sunt în stare de insolvență în sensul articolului 2 alineatul (1).”

7        Articolul 2 alineatul (2) primul paragraf din directiva menționată prevede:

„Prezenta directivă nu aduce atingere dreptului intern cu privire la definirea termenilor «lucrător salariat», «angajator», «remunerație», «drept dobândit», «drept în curs de a fi dobândit».”

8        În capitolul II, intitulat „Dispoziții privind instituțiile de garantare”, din aceeaşi directivă, articolul 3 are următorul cuprins:

„Statele membre iau măsurile necesare pentru a asigura că instituțiile de garantare asigură, sub rezerva articolului 4, plata creanțelor neachitate ale lucrătorilor salariați care rezultă din contracte de muncă sau raporturi de muncă, inclusiv, în cazurile prevăzute de dreptul intern, compensația pentru încetarea raporturilor de muncă.

Creanțele preluate de instituția de garantare sunt drepturile salariale neplătite referitoare la o perioadă care precedă şi/sau, după cum este cazul, succedă unei date stabilită de statele membre.”

9        Cuprins în acelaşi capitol, articolul 4 din Directiva 2008/94 prevede:

„(1)      Statele membre au posibilitatea de a limita obligația de plată prevăzută la articolul 3 pentru instituțiile de garantare.

(2)      În cazul în care statele membre îşi exercită dreptul prevăzut la alineatul (1), acestea specifică durata perioadei pentru care creanțele neachitate urmează să fie plătite de către instituția de garantare. Aceasta însă nu poate fi mai scurtă decât perioada care acoperă drepturile salariale pentru ultimele trei luni ale raportului de muncă care precedă sau succedă datei menționate la articolul 3 al doilea paragraf.

[…]

(3)      Statele membre pot stabili plafoane ale plăților efectuate de instituțiile de garantare. Aceste plafoane nu se pot situa mai jos de un nivel compatibil din punct de vedere social cu obiectivul social al prezentei directive.

[…]”

 Dreptul german

10      Articolul 3 alineatul 2 litera b din Einkommensteuergesetz (Legea privind impozitul pe venit) exonerează indemnizația de insolvență de impozitul pe venit.

11      Articolul 165, intitulat „Drepturi”, care figurează în cartea III, intitulată „Promovarea ocupării forței de muncă”, din Sozialgesetzbuch (Codul securității sociale) (denumită în continuare „SGB III”), prevede la alineatul 1 prima teză:

„Lucrătorii au dreptul să primească indemnizație de insolvență dacă au fost încadrați în muncă pe teritoriul național şi dacă, în cazul în care survine insolvența angajatorului lor, mai sunt titulari ai unor creanțe salariale aferente ultimelor trei luni ale raportului de muncă.”

12      Potrivit articolului 167, intitulat „Cuantum”, din SGB III:

„(1) Indemnizația de insolvență se plătește până la valoarea salariului net, care este egal cu salariul brut, în limita plafonului lunar de calcul al cotizațiilor prevăzut la articolul 341 alineatul 4 din SGB III minus deducerile legale.

(2) În cazul în care lucrătorul

[…]

2.       nu este supus pe teritoriul național nici impozitului pe venit, nici impozitului pe indemnizația de insolvență în temeiul dispozițiilor care îi sunt aplicabile,

din remunerație se deduce impozitul pe care l-ar fi datorat pe teritoriul național dacă ar fi fost supus impozitului pe venit.”

13      Prima teză a articolului 169, intitulat „Subrogare”, din SGB III are următorul cuprins:

„Creanțele salariale care stau la baza dreptului de a primi indemnizație de insolvență sunt transmise prin subrogare la [agenție] în cazul în care se solicită o indemnizație de insolvență.”

 Situația de fapt din litigiul principal şi întrebările preliminare

14      Domnul Eschenbrenner, cetățean francez, locuiește la Rahling (Franța), în apropierea frontierei germane. Din anul 1996, acesta lucra ca șofer la întreprinderea Philipp’s Reisen, situată în Pirmasens (Germania). Potrivit unui certificat eliberat de șeful administrației financiare franceze competente, domnul Eschenbrenner îndeplinea, prin desfășurarea acestei activități, condițiile necesare pentru a fi considerat lucrător frontalier în sensul articolului 13 alineatul 5 litera a) din Convenția fiscală franco-germană şi, în consecință, salariul pe care îl încasa în Germania era supus, în temeiul dispozițiilor convenției menționate, impozitării în Franța.

15      La 29 iunie 2012, a fost inițiată o procedură de insolvență împotriva întreprinderii Philipp’s Reisen. Deşi salariile şi remuneraţiile au fost integral plătite de aceasta până în luna martie 2012, domnul Eschenbrenner deţinea faţă de angajatorul său, la data iniţierii procedurii de insolvenţă menţionate, o creanţă care se ridica la 5 571,88 euro, reprezentând remuneraţia care îi era datorată pentru lunile aprilie-iunie 2012.

16      Pentru aceste creanţe salariale neplătite, domnul Eschenbrenner a solicitat, la 13 iulie 2012, plata unei indemnizaţii de insolvență. Pentru a calcula cuantumul acestei indemnizaţii, agenţia a dedus din remuneraţia brută a domnului Eschenbrenner suma de 3 550,24 euro acordată de administratorul judiciar provizoriu cu titlu de prefinanțare pentru perioada cuprinsă între 1 aprilie 2012 şi 28 iunie 2012, precum şi o sumă corespunzătoare cotizaţiilor sociale şi un avans, cu titlu de decont de cheltuieli, pe care acesta îl obţinuse pentru luna aprilie. În plus, această autoritate a dedus din remuneraţia respectivă, în temeiul articolului 167 alineatul 2 din SGB III, o sumă corespunzătoare impozitului pe venit, calculată în conformitate cu dreptul german, care se ridica pentru cele trei luni în cauză la 185 de euro, la 175 de euro şi, respectiv, la 173 de euro. În consecință, prin decizia din 18 iulie 2012, domnului Eschenbrenner i-a fost acordată o sumă totală de 356,77 euro, reprezentând indemnizaţia menţionată.

17      În contestația formulată împotriva acestei decizii, domnul Eschenbrenner a susţinut în esență că luarea în considerare a impozitului la cota de impozitare aplicabilă în Germania la calcularea indemnizaţiei de insolvență este discriminatorie şi, prin urmare, contrară dreptului Uniunii, întrucât acesta nu este supus impozitării în Germania. Prin decizia din 18 septembrie 2012, această contestaţie a fost respinsă de agenție.

18      Domnul Eschenbrenner a formulat o cale de atac împotriva deciziei agenției, susținând că metoda de calcul al cuantumului indemnizației de insolvență este incompatibilă cu dreptul Uniunii, pentru motivul că nu permite lucrătorilor frontalieri, precum domnul Eschenbrenner, să încaseze o indemnizație de insolvență echivalentă cu remuneraţia lor netă anterioară. Spre deosebire de persoanele care lucrează şi locuiesc în Germania, cuantumul acestei indemnizaţii pentru lucrătorii frontalieri ar fi inferior remuneraţiei lor nete anterioare în special din cauza diferenţelor dintre cotele de impozitare aplicabile în Germania şi în Franța. În urma respingerii acţiunii sale de către Sozialgericht Speyer (Tribunalul de Contencios Social din Speyer, Germania), domnul Eschenbrenner a formulat apel la Landessozialgericht Rheinland-Pfalz, Mainz (Tribunalul Superior de Contencios Social din Renania-Palatinat, Mainz, Germania).

19      Această instanţă consideră că domnul Eschenbrenner poate obţine câştig de cauză numai cu condiția ca cerinţa privind egalitatea de tratament cu lucrătorii germani, astfel cum este prevăzută de dreptul Uniunii, să excludă luarea în considerare, cu titlu fictiv, a impozitului pe venit aplicabil în Germania, conform articolului 167 alineatul 2 din SGB III, la calcularea cuantumului indemnizației de insolvență. Constatând în acelaşi timp că indemnizația de insolvență constituie un avantaj social în sensul articolului 7 din Regulamentul nr. 492/2011, instanța de trimitere arată că, în temeiul acestei dispoziții, lucrătorii frontalieri nu pot fi tratați diferit față de lucrătorii naționali din cauza naționalității lor şi trebuie să beneficieze printre altele de aceleaşi avantaje sociale şi fiscale ca aceștia din urmă.

20      În această privință, Curtea ar fi stabilit deja că deducerea fictivă a impozitului pe venit aplicabil în Germania constituie o discriminare indirectă, pe de o parte, în contextul calculării cuantumului ajutorului de tranziție plătit foștilor lucrători civili ai forțelor armate aliate în Germania (Hotărârea din 16 septembrie 2004, Merida, C-400/02, EU:C:2004:537) şi, pe de altă parte, în cadrul calculării cuantumului majorărilor de salariu plătite lucrătorilor aflaţi într-un regim de muncă cu timp parțial care precedă pensionarea (Hotărârea din 28 iunie 2012, Erny, C-172/11, EU:C:2012:399).

21      Desigur, spre deosebire de situaţiile în discuţie în aceste două cauze, articolul 167 alineatul 2 din SGB III nu ar conduce de fapt la o dublă impozitare în împrejurările în discuție în litigiul principal, dat fiind că indemnizaţia de insolvență este, în temeiul articolului 14 alineatul 2 punctul 1 din Convenţia fiscală franco-germană, impozabilă în statul care o acordă, că această indemnizaţie este scutită de impozit în Germania conform articolului 3 alineatul 2 litera b din Legea privind impozitul pe venit şi că, în consecință, numai impozitul care ar fi fost datorat în Germania este luat în considerare, cu titlu fictiv, la calcularea indemnizaţiei de insolvență.

22      Instanța de trimitere consideră însă că cuantumul indemnizaţiei de insolvență trebuie, în principiu, să fie egal cu remuneraţia netă anterioară a lucrătorului. Or, deşi, în aplicarea metodei de calcul prevăzute la articolul 167 alineatul 2 din SGB III, lucrătorii frontalieri se află într-o situaţie identică cu cea a personalului care locuiește şi lucrează în Germania în ceea ce privește cuantumul indemnizaţiei de insolvență primite, această metodă nu ar permite lucrătorilor frontalieri să obţină o compensaţie egală cu remuneraţia lor netă anterioară.

23      Instanța de trimitere solicită, în plus, să se stabilească dacă un astfel de rezultat este compatibil cu Directiva 2008/94. Referindu-se în special la Hotărârea din 4 martie 2004, Barsotti şi alții (C-19/01, C-50/01 şi C-84/01, EU:C:2004:119), precum şi la Hotărârea din 17 noiembrie 2011, van Ardennen (C-435/10, EU:C:2011:751), această instanţă consideră că, deşi directiva menționată permite statelor membre să stabilească plafoane ale plăţilor efectuate de instituţiile de garantare, ea prevede totuşi compensarea integrală a creanţelor salariale neplătite inferioare acestor plafoane. Or, în împrejurările din prezenta cauză, din aplicarea dispoziţiilor legale în cauză ar rezulta că creanţele salariale neplătite nu ar fi compensate integral.

24      Această instanţă precizează de asemenea că, contrar celor prezentate de instanța de prim grad în hotărârea sa, nu rezultă clar că domnul Eschenbrenner dispune, în temeiul dreptului german, de posibilitatea de a pretinde de la angajatorul său o creanţă corespunzătoare diferenţei dintre cuantumul indemnizaţiei de insolvență, calculată în temeiul articolului 167 alineatul 2 din SGB III, şi cel al salariului său brut anterior.

25      În aceste condiții, Landessozialgericht Rheinland-Pfalz, Mainz (Tribunalul Superior de Contencios Social din Renania-Palatinat, Mainz), a hotărât să suspende judecarea cauzei şi să adreseze Curții următoarele întrebări preliminare:

„1)      Este compatibil cu dispozițiile dreptului primar şi/sau derivat al Uniunii (în special cu articolul 45 TFUE […] şi cu articolul 7 din Regulamentul nr. 492/2011) faptul că unui lucrător care a lucrat inițial în Germania, care locuiește în alt stat membru, care nu este supus impozitului pe venit pe teritoriul Germaniei şi care, potrivit dispozițiilor care îi sunt aplicabile, nu datorează nici impozit pentru indemnizația de insolvență i se deduce în mod fictiv, din salariul de referință pentru calculul indemnizației de insolvență care îi revine în cazul insolvenței angajatorului, impozitul pe salariu pe care l-ar fi datorat în Germania dacă ar fi fost supus impozitului pe venit, în cazul în care lucrătorul nu mai poate pretinde de la angajator partea din salariul brut rămasă neplătită?

2)      În cazul unui răspuns negativ la prima întrebare, este compatibil cu dispozițiile dreptului primar şi/sau derivat al Uniunii faptul că lucrătorul care se află în situația de mai sus poate pretinde de la angajatorul său partea din salariul brut rămasă neplătită?”

 Cu privire la întrebările preliminare

 Cu privire la prima întrebare

26      Prin intermediul primei întrebări, instanța de trimitere solicită în esență să se stabilească dacă, în împrejurări precum cele în discuție în litigiul principal, articolul 45 TFUE şi articolul 7 din Regulamentul nr. 492/2011 trebuie interpretate în sensul că se opun ca cuantumul indemnizaţiei de insolvență, acordată de un stat membru unui lucrător frontalier care nici nu este supus impozitului pe venit în statul respectiv, nici nu datorează impozit pentru această indemnizație, să fie stabilit prin deducerea din salariul de referință pentru calculul indemnizaţiei amintite a impozitului pe venit, astfel cum este aplicabil în statul în cauză, cu consecinţa că, spre deosebire de persoanele care locuiesc şi lucrează în acelaşi stat, lucrătorul frontalier respectiv nu primeşte o indemnizație corespunzătoare remunerației sale nete anterioare. În plus, această instanță ridică problema efectului, pentru analiza în cauză, al împrejurării că un astfel de lucrător frontalier nu poate pretinde de la angajatorul său o creanță corespunzătoare părții din salariul său brut anterior pe care nu a încasat-o ca urmare a acestei deduceri.

27      Cu titlu introductiv, este necesară prezentarea tratamentului fiscal al indemnizației de insolvență a lucrătorilor frontalieri precum domnul Eschenbrenner.

28      Potrivit instanței de trimitere, este cert că, conform articolului 14 alineatul 2 punctul 1 din Convenţia fiscală franco-germană, competența de a impozita avantaje sociale acordate de autorităţile competente ale Republicii Federale Germania, precum indemnizaţia de insolvență în cauză, aparţine acestui stat. În mod similar, din decizia de trimitere reiese că, în speță, domnul Eschenbrenner nu este, de fapt, supus impozitului pentru această indemnizaţie de insolvență în Franța.

29      Pe de altă parte, legislaţia fiscală germană scuteşte aceeaşi indemnizaţie de insolvență de impozitul pe venit, conform articolului 3 alineatul 2 litera b din Legea privind impozitul pe venit.

30      Astfel, acordarea indemnizației de insolvență în împrejurările în discuție în litigiul principal nu este supusă nici unei duble impozitări, nici impozitului pe venit aplicabil în Germania în sens formal. În schimb, aceasta este supusă luării în considerare fictive a impozitului care ar fi fost perceput prin reținere din salariul domnului Eschenbrenner în ipoteza în care acesta ar fi fost supus, în perioada anterioară intrării în insolvenţă a angajatorului său, impozitului pe venit în Germania.

31      În această privință, împrejurările din litigiul principal se disting de cele care erau în discuţie în cauzele în care s-au pronunţat Hotărârea din 16 septembrie 2004, Merida (C-400/02, EU:C:2004:537), şi Hotărârea din 28 iunie 2012, Erny (C-172/11, EU:C:2012:399), la care se referă instanța de trimitere şi care priveau situaţii în care prestaţiile în cauză erau efectiv supuse impozitării în două state membre. Astfel, spre deosebire de situaţia în discuție în litigiul principal, competența de a impozita prestaţiile în discuţie în cauzele în care s-au pronunţat hotărârile amintite aparţinea, în temeiul Convenţiei fiscale franco-germane, unui stat membru, deşi prestaţiile în cauză erau supuse unei deduceri fictive de impozit în celălalt stat membru (a se vedea Hotărârea din 16 septembrie 2004, Merida, C-400/02, EU:C:2004:537, punctele 11 şi 24, precum şi Hotărârea din 28 iunie 2012, Erny, C-172/11, EU:C:2012:399, punctul 34).

32      În ceea ce priveşte, în continuare, principiul egalității de tratament, articolul 45 alineatul (2) TFUE prevede că libera circulație a lucrătorilor implică eliminarea oricărei discriminări pe motiv de cetățenie între lucrătorii statelor membre, în ceea ce privește încadrarea în muncă, remunerarea şi celelalte condiții de muncă. Această dispoziţie se concretizează la articolul 7 alineatul (2) din Regulamentul nr. 492/2011, care precizează că lucrătorul resortisant al unui stat membru beneficiază, pe teritoriul celorlalte state membre, de aceleaşi avantaje sociale şi fiscale ca şi lucrătorii naționali.

33      Este necesar să se constate de la bun început că metoda de calcul prevăzută la articolul 167 alineatul 2 din SGB III nu prevede un tratament diferenţiat în funcţie de cetăţenia lucrătorilor în cauză, distincţia dintre diferitele categorii de lucrătorii fiind efectuată în special în funcţie de aspectul dacă lucrătorul este sau nu este supus impozitării în Germania.

34      Or, domnul Eschenbrenner susţine în faţa instanței de trimitere în esență că articolul 167 alineatul 2 din SGB III, fără a constitui o discriminare directă pe motiv de cetăţenie, produce totuşi un efect defavorabil în privinţa sa în raport cu situaţia persoanelor care lucrează şi locuiesc în Germania care primesc aceeaşi indemnizaţie.

35      În această privință, trebuie amintit că principiul egalității de tratament, înscris atât la articolul 45 TFUE, cât şi la articolul 7 din Regulamentul nr. 492/2011, interzice nu numai discriminările directe, întemeiate pe cetăţenie, ci şi orice forme indirecte de discriminare care, prin aplicarea altor criterii de diferențiere, conduc, în fapt, la acelaşi rezultat (a se vedea în acest sens Hotărârea din 14 decembrie 2016, Bragança Linares Verruga şi alții, C-238/15, EU:C:2016:949, punctul 41, precum şi jurisprudența citată).

36      O dispoziție de drept național, deşi este aplicabilă fără a face distincție în funcție de cetățenie, trebuie considerată ca fiind indirect discriminatorie dacă, prin însăşi natura sa, poate afecta mai mult lucrătorii migranți decât pe cei naționali şi, în consecință, dacă prezintă riscul de a-i defavoriza în special pe primii, exceptând cazul în care este justificată în mod obiectiv şi proporțională cu obiectivul urmărit (Hotărârea din 5 decembrie 2013, Zentralbetriebsrat der gemeinnützigen Salzburger Landeskliniken, C-514/12, EU:C:2013:799, punctul 26 şi jurisprudența citată).

37      Pentru a stabili dacă metoda de calcul al indemnizaţiei de insolvență prevăzute la articolul 167 alineatul 2 din SGB III constituie o diferenţă de tratament contrară articolului 45 TFUE şi articolului 7 din Regulamentul nr. 492/2011, trebuie, aşadar, să se analizeze dacă un lucrător frontalier, precum domnul Eschenbrenner, este defavorizat în raport cu o persoană care lucrează şi locuieşte în Germania, toate celelalte împrejurări fiind identice.

38      Potrivit instanței de trimitere, persoanele care lucrează şi locuiesc în Germania primesc, conform articolului 167 alineatul 1 din SGB III, un cuantum al indemnizaţiei de insolvență care corespunde, în principiu, remuneraţiei lor nete anterioare.

39      În schimb, în ceea ce îi privește pe lucrătorii frontalieri care nu sunt supuşi impozitului pe venit în Germania, precum domnul Eschenbrenner, metoda aplicabilă pentru calcularea cuantumului indemnizaţiei de insolvență este prevăzută la articolul 167 alineatul 2 din SGB III, potrivit căruia este necesar, în acest scop, ca din remuneraţia anterioară a lucrătorului respectiv să se deducă impozitele care ar fi fost percepute pentru această remuneraţie dacă lucrătorul ar fi fost supus impozitului pe venit în Germania.

40      Or, în temeiul Convenţiei fiscale franco-germane, remunerația domnului Eschenbrenner a fost supusă, atunci când acest lucrător era în activitate, impozitului pe venit în Franța, cota de impozitare aplicabilă în acest stat membru fiind, la data faptelor din litigiul principal, mai mică decât cea aplicabilă în Germania. Prin urmare, în cazul acestui lucrător frontalier, metoda de calcul menționată la punctul anterior a condus, în mod necesar, la faptul că indemnizația de insolvență pe care acesta a primit-o nu corespundea remunerației sale nete anterioare.

41      În ceea ce privește compatibilitatea unui asemenea rezultat cu articolul 45 TFUE şi cu articolul 7 din Regulamentul nr. 492/2011, este necesar să se amintească, astfel cum s-a constatat la punctul 28 din prezenta hotărâre, că, în speță, competența de a supune impozitării indemnizația de insolvență aparține, în temeiul Convenției fiscale franco-germane, Republicii Federale Germania. Împrejurarea că acest stat scutește de impozit indemnizația menționată, prevăzând în acelaşi timp pentru calcularea cuantumului acesteia o reținere corespunzătoare impozitului pe venit la cota de impozitare în vigoare în acelaşi stat, nu modifică cu nimic concluzia potrivi căreia reglementarea națională în discuție în litigiul principal ține în esență de exercitarea competenței de impozitare a acestui stat.

42      Astfel, după cum a arătat guvernul german în ședință, această scutire şi reținerea fictivă sunt prevăzute în special pentru a evita, având în vedere numărul de cereri privind o asemenea indemnizație în caz de insolvență a unei întreprinderi, o procedură de impozitare în două etape constând, mai întâi, în luarea în considerare a cuantumului brut al remunerațiilor în scopul calculării indemnizației menționate, iar apoi, în supunerea indemnizației de insolvență impozitului pe venit.

43      În mod similar, deşi metoda de calcul al cuantumului indemnizației de insolvență a lucrătorilor frontalieri, precum domnul Eschenbrenner, este stabilită la articolul 167 alineatul 2 din SGB III, de fapt o dispoziţie de drept social, nu este mai puţin adevărat că dispoziţia menţionată face trimitere la impozitul pe venit şi că prevede luarea în considerare a acestuia pentru efectuarea calculului cuantumului indemnizaţiei în cauză.

44      În consecință, efectul acestei legislaţii naţionale în materie de liberă circulaţie a lucrătorilor trebuie apreciat ţinând seama de jurisprudența Curții referitoare la măsurile fiscale.

45      Deşi este adevărat că statele membre trebuie să îşi exercite competența în materie de fiscalitate directă cu respectarea dreptului Uniunii şi printre altele a libertăților fundamentale garantate de Tratatul FUE (a se vedea Hotărârea din 23 februarie 2016, Comisia/Ungaria, C-179/14, EU:C:2016:108, punctul 171 şi jurisprudența citată), reiese totuşi din jurisprudența Curții că dreptul Uniunii nu împiedică consecințele defavorabile pentru libera circulaţie a lucrătorilor care decurg din discrepanțele dintre baremele de impozitare în statele membre (a se vedea în acest sens Hotărârea din 12 mai 1998, Gilly, C-336/96, EU:C:1998:221, punctele 47 şi 53).

46      Astfel, ținând seama de discrepanțele dintre reglementările statelor membre în materie, decizia unui lucrător de a se prevala de libertatea sa de circulație în special în temeiul articolului 45 TFUE poate fi, după caz, mai mult sau mai puțin avantajoasă sau dezavantajoasă pe plan fiscal pentru un astfel de lucrător (a se vedea prin analogie, în ceea ce privește principiul nediscriminării, Hotărârea din 15 iulie 2004, Lindfors, C-365/02, EU:C:2004:449, punctul 34, şi Hotărârea din 12 iulie 2005, Schempp, C-403/03, EU:C:2005:446, punctul 45, în ceea ce privește libertatea de stabilire, Hotărârea din 6 decembrie 2007, Columbus Container Services, C-298/05, EU:C:2007:754, punctul 51, şi Hotărârea din 28 februarie 2008, Deutsche Shell, C-293/06, EU:C:2008:129, punctul 43, precum şi, respectiv, în ceea ce privește libera circulație a capitalurilor, Hotărârea din 7 noiembrie 2013, K, C-322/11, EU:C:2013:716, punctul 80).

47      În speță, deşi indemnizația de insolvență primită de domnul Eschenbrenner este mai mică decât remunerația netă pe care acesta o încasa înainte de intrarea în insolvență a angajatorului său, această consecință defavorabilă rezultă exclusiv din împrejurarea că cota de impozitare aplicabilă în statul membru care acordă indemnizaţia de insolvență şi care are competenţa de a impozita această indemnizaţie a fost, la data la care s-a stabilit cuantumul indemnizaţiei în cauză, mai mare decât cea aplicată de statul membru în care acest lucrător avea reşedinţa atunci când era în activitate.

48      Pe de altă parte, efectul reglementărilor fiscale diferite, precum cele în discuție în litigiul principal, asupra cuantumului indemnizaţiei de insolvență primite de un lucrător frontalier, precum domnul Eschenbrenner, are un caracter aleatoriu în măsura în care depinde de specificitățile fiecărui caz particular. Astfel, acest cuantum poate fi mai mare sau mai mic decât remuneraţia netă anterioară a lucrătorului respectiv în funcţie de cota de impozitare în vigoare în statele membre în cauză.

49      În consecință, întrucât consecinţa defavorabilă în discuție în litigiul principal decurge exclusiv din discrepanţele dintre baremele de impozitare din statele membre în cauză, articolul 45 TFUE şi articolul 7 din Regulamentul nr. 492/2011 nu se opun unei legislaţii precum cea în discuție în litigiul principal.

50      Această concluzie nu este pas repusă în discuție de consideraţiile referitoare la Directiva 2008/94, amintite de instanța de trimitere.

51      Potrivit articolului 1 alineatul (1) din Directiva 2008/94, aceasta se aplică creanţelor salariaților care izvorăsc din contracte de muncă sau raporturi de muncă încheiate cu angajatori care sunt în stare de insolvență.

52      Potrivit unei jurisprudenţe consacrate a Curţii, finalitatea socială a acestei directive constă în asigurarea pentru toți lucrătorii salariați a unei protecții minime la nivelul Uniunii Europene în caz de insolvență a angajatorului, prin plata creanțelor neachitate izvorâte din contracte de muncă sau din raporturi de muncă şi care privesc salarizarea aferentă unei perioade determinate (a se vedea Hotărârea din 17 noiembrie 2011, van Ardennen, C-435/10, EU:C:2011:751, punctul 27 şi jurisprudența citată, precum şi, în acest sens, Hotărârea din 24 noiembrie 2016, Webb-Sämann, C-454/15, EU:C:2016:891, punctele 32 şi 35).

53      Statele membre sunt, aşadar, obligate să asigure, în limita unui plafon pe care sunt îndreptăţite să îl stabilească pentru garantarea creanţelor neplătite, plata tuturor creanțelor menționate (a se vedea în acest sens Hotărârea din 4 martie 2004, Barsotti şi alții, C-19/01, C-50/01 şi C-84/01, EU:C:2004:119, punctul 36).

54      Totuşi, deşi instituțiile de garantare trebuie astfel să gestioneze plata remunerațiilor neplătite menționate, în special în temeiul articolului 3 din Directiva 2008/94, dreptului național îi revine obligația de a preciza, în temeiul articolului 2 alineatul (2) din această directivă, termenul „remunerație” şi de a defini conținutul acestuia (a se vedea Hotărârea din 16 iulie 2009, Visciano, C-69/08, EU:C:2009:468, punctul 28 şi jurisprudența citată).

55      În consecință, revine dreptului național al statelor membre obligația să precizeze tratamentul fiscal al remunerațiilor neplătite în cazul în care acestea sunt gestionate de instituții de garantare în temeiul Directivei 2008/94. Regimul astfel precizat nu poate însă aduce atingere finalității sociale a directivei menționate, așa cum este amintită la punctul 52 din prezenta hotărâre şi, mai general, respectării dreptului Uniunii.

56      Din cele ce precedă reiese că Directiva 2008/94 nu impune ca statele membre să asigure lucrătorului o compensație, în caz de insolvență a angajatorului, până la valoarea remunerației brute anterioare a lucrătorului respectiv, inclusiv printre altele partea din această remunerație aferentă impozitului.

57      În aceste condiții, este necesar să se considere că Directiva 2008/94 nu impune într-o măsură mai mare ca lucrătorul să poată pretinde de la angajatorul său o creanță corespunzătoare părții din salariul său brut anterior aferente impozitului, care nu este acoperită de indemnizația de insolvență acordată.

58      În mod similar, această împrejurare nu are efect asupra răspunsului care trebuie dat instanței de trimitere cu privire la compatibilitatea legislației naționale în cauză cu articolul 45 TFUE şi cu articolul 7 din Regulamentul nr. 492/2011. Astfel, aceste din urmă dispoziţii nu impun ca un lucrător frontalier, precum domnul Eschenbrenner, să primească o indemnizaţie de insolvență corespunzătoare salariului său brut anterior, astfel cum rezultă din concluzia de la punctul 49 din prezenta hotărâre, şi, în consecință, ele nu impun nici ca lucrătorul respectiv să poată pretinde de la angajatorul său, în împrejurări precum cele în discuție în litigiul principal, o creanță corespunzătoare părții din salariul său brut anterior care nu este acoperită de indemnizația de insolvență acordată.

59      Având în vedere considerațiile care precedă, trebuie să se răspundă la prima întrebare că articolul 45 TFUE şi articolul 7 din Regulamentul nr. 492/2011 trebuie interpretate în sensul că nu se opun ca, în împrejurări precum cele în discuție în litigiul principal, cuantumul indemnizaţiei de insolvență, acordată de un stat membru unui lucrător frontalier care nici nu este supus impozitului pe venit în statul respectiv, nici nu datorează impozit pentru această indemnizație, să fie stabilit prin deducerea din salariul de referință pentru calculul indemnizaţiei amintite a impozitului pe venit, astfel cum este aplicabil în statul în cauză, cu consecinţa că, spre deosebire de persoanele care locuiesc şi lucrează în acelaşi stat, lucrătorul frontalier respectiv nu primeşte o indemnizație corespunzătoare remunerației sale nete anterioare. Împrejurarea că lucrătorul în cauză nu poate pretinde de la angajatorul său o creanță corespunzătoare părții din salariul său brut anterior pe care nu a încasat-o ca urmare a acestei deduceri nu are efecte în această privință.

 Cu privire la a doua întrebare

60      Având în vedere răspunsul dat la prima întrebare, nu este necesar să se răspundă la a doua întrebare.

 Cu privire la cheltuielile de judecată

61      Întrucât, în privința părților din litigiul principal, procedura are caracterul unui incident survenit la instanța de trimitere, este de competența acesteia să se pronunțe cu privire la cheltuielile de judecată. Cheltuielile efectuate pentru a prezenta observații Curții, altele decât cele ale părților menționate, nu pot face obiectul unei rambursări.

Pentru aceste motive, Curtea (Camera a doua) declară:

Articolul 45 TFUE şi articolul 7 din Regulamentul (UE) nr. 492/2011 al Parlamentului European şi al Consiliului din 5 aprilie 2011 privind libera circulație a lucrătorilor în cadrul Uniunii trebuie interpretate în sensul că nu se opun ca, în împrejurări precum cele în discuție în litigiul principal, cuantumul indemnizaţiei de insolvență, acordată de un stat membru unui lucrător frontalier care nici nu este supus impozitului pe venit în statul respectiv, nici nu datorează impozit pentru această indemnizație, să fie stabilit prin deducerea din salariul de referință pentru calculul indemnizaţiei amintite a impozitului pe venit, astfel cum este aplicabil în statul în cauză, cu consecinţa că, spre deosebire de persoanele care locuiesc şi lucrează în acelaşi stat, lucrătorul frontalier respectiv nu primeşte o indemnizație corespunzătoare remunerației sale nete anterioare. Împrejurarea că lucrătorul în cauză nu poate pretinde de la angajatorul său o creanță corespunzătoare părții din salariul său brut anterior pe care nu a încasat-o ca urmare a acestei deduceri nu are efecte în această privință.

Semnături


* Limba de procedură: germana.