Available languages

Taxonomy tags

Info

References in this case

Share

Highlight in text

Go

Ediție provizorie

HOTĂRÂREA CURȚII (Marea Cameră)

6 octombrie 2020(*)

„Trimitere preliminară – Libera circulație a persoanelor – Lucrători – Regulamentul (UE) nr. 492/2011 – Articolul 7 alineatul (2) – Egalitate de tratament – Avantaje sociale – Articolul 10 – Copii școlarizați – Directiva 2004/38/CE – Articolul 24 – Prestații de asistență socială – Regulamentul (CE) nr. 883/2004 – Articolul 4 – Articolul 70 – Prestații speciale în numerar de tip necontributiv – Lucrător migrant care are în îngrijire copii școlarizați în statul membru gazdă”

În cauza C-181/19,

având ca obiect o cerere de decizie preliminară formulată în temeiul articolului 267 TFUE de Landessozialgericht Nordrhein-Westfalen (Tribunalul Superior de Contencios Social din Rinul de Nord-Westfalia, Germania), prin decizia din 14 februarie 2019, primită de Curte la 25 februarie 2019, în procedura

Jobcenter Krefeld – Widerspruchsstelle

împotriva

JD,

CURTEA (Marea Cameră),

compusă din domnul K. Lenaerts, președinte, doamna R. Silva de Lapuerta, vicepreședintă, domnul A. Arabadjiev, doamna A. Prechal (raportoare), domnii M. Vilaras, M. Safjan și P. G. Xuereb, doamna L. S. Rossi și domnul I. Jarukaitis, președinți de cameră, domnii J. Malenovský, L. Bay Larsen și T. von Danwitz, doamna C. Toader și domnii N. Piçarra și A. Kumin, judecători,

avocat general: domnul G. Pitruzzella,

grefier: domnul D. Dittert, șef de unitate,

având în vedere procedura scrisă și în urma ședinței din 26 februarie 2020,

luând în considerare observațiile prezentate:

–        pentru Jobcenter Krefeld – Widerspruchsstelle, de S. Schwickert, în calitate de agent;

–        pentru JD, de J. Kruse, Rechtsanwalt;

–        pentru guvernul german, de J. Möller și S. Eisenberg, în calitate de agenți;

–        pentru guvernul polonez, de B. Majczyna, A. Siwek-Ślusarek și E. Borawska-Kędzierska, în calitate de agenți;

–        pentru Comisia Europeană, de E. Montaguti, B.-R. Killmann, J. Tomkin și M. Kellerbauer, în calitate de agenți,

după ascultarea concluziilor avocatului general în ședința din 14 mai 2020,

pronunță prezenta

Hotărâre

1        Cererea de decizie preliminară privește interpretarea articolului 18 TFUE, a articolelor 7 și 10 din Regulamentul (UE) nr. 492/2011 al Parlamentului European și al Consiliului din 5 aprilie 2011 privind libera circulație a lucrătorilor în cadrul Uniunii (JO 2011, L 141, p. 1), a articolului 24 alineatul (2) din Directiva 2004/38/CE a Parlamentului European și a Consiliului din 29 aprilie 2004 privind dreptul la liberă circulație și ședere pe teritoriul statelor membre pentru cetățenii Uniunii și membrii familiilor acestora, de modificare a Regulamentului (CEE) nr. 1612/68 și de abrogare a Directivelor 64/221/CEE, 68/360/CEE, 72/194/CEE, 73/148/CEE, 75/34/CEE, 75/35/CEE, 90/364/CEE, 90/365/CEE și 93/96/CEE (JO 2004, L 158, p. 77, rectificări în JO 2004, L 229, p. 35, și în JO 2005, L 197, p. 34, Ediție specială, 05/vol. 7, p. 56), precum și a articolului 4 din Regulamentul (CE) nr. 883/2004 al Parlamentului European și al Consiliului din 29 aprilie 2004 privind coordonarea sistemelor de securitate socială (JO 2004, L 166, p. 1, rectificare în JO 2004, L 200, p. 1, Ediție specială, 05/vol. 7, p. 82).

2        Această cerere a fost formulată în cadrul unui litigiu între Jobcenter Krefeld – Widerspruchsstelle (Centrul pentru Ocuparea Forței de Muncă din Krefeld – Serviciul reclamații, Germania) (denumit în continuare „Jobcenter”), pe de o parte, și JD, pe de altă parte, în legătură cu refuzul respectivului centru de a acorda acestuia din urmă și celor două fiice ale sale prestații de protecție socială de bază prevăzute de legislația germană.

 Cadrul juridic

 Dreptul Uniunii

 Directiva 2004/38

3        Considerentele (3), (4), (10), (16) și (21) ale Directivei 2004/38 au următorul cuprins:

„(3)      Cetățenia Uniunii ar trebui să constituie statutul fundamental al resortisanților din statele membre, dacă aceștia își exercită dreptul la liberă circulație și ședere. Este așadar necesar să se codifice și să se revizuiască instrumentele comunitare existente care tratează în mod separat lucrătorii care desfășoară activități salariate, cei care desfășoară activități independente, precum și studenții și alte persoane inactive, în scopul simplificării și întăririi dreptului la liberă circulație și ședere pentru toți cetățenii Uniunii.

(4)      În scopul remedierii acestei abordări sectoriale și fragmentate a dreptului la liberă circulație și ședere, precum și pentru facilitarea exercitării acestui drept, este necesar să existe un singur act legislativ care să modifice Regulamentul (CEE) nr. 1612/68 al Consiliului din 15 octombrie 1968 privind libera circulație a lucrătorilor în cadrul Comunității (JO 1968, L 257, p. 2, Ediție specială, 05/vol. 1, p. 11) și să se abroge următoarele acte: […]

[…]

(10)      […] persoanele care își exercită dreptul de ședere nu trebuie să devină o sarcină excesivă pentru sistemul de asistență socială din statul membru gazdă în timpul unei perioade inițiale de ședere. Prin urmare, dreptul de ședere pentru cetățenii Uniunii și membrii familiilor acestora ar trebui să facă obiectul anumitor condiții, dacă perioadele de ședere depășesc trei luni.

[…]

(16)      Atât timp cât beneficiarii dreptului de ședere nu devin o sarcină excesivă pentru sistemul de asistență socială al statului membru gazdă, aceștia nu ar trebui să fie expulzați. […] Măsura de expulzare nu ar trebui în niciun caz să se adopte împotriva lucrătorilor care desfășoară activități salariate, a celor care desfășoară activități independente sau a persoanelor care caută de lucru, astfel cum sunt acestea definite de Curtea de Justiție, decât din motive ce țin de ordinea publică sau de siguranța publică.

[…]

(21)      Cu toate acestea, ar trebui ca statul membru gazdă să fie liber să decidă dacă înțelege să acorde asistență socială în cursul primelor trei luni de ședere, sau pe o perioadă mai lungă în cazul persoanelor aflate în căutarea unui loc de muncă, persoanelor altele decât cele care desfășoară activități salariate sau activități independente, [persoanele] care își păstrează acest statut și [membrii] familiilor acestora sau dacă va acorda acestor persoane burse pe durata studiilor, inclusiv a formării profesionale, înainte ca acestea să primească dreptul de ședere permanentă.”

4        Articolul 7 din această directivă, intitulat „Dreptul de ședere pentru o perioadă mai mare de trei luni”, prevede la alineatele (1) și (3):

„(1)      Toți cetățenii Uniunii au dreptul de ședere pe teritoriul altui stat membru pentru o perioadă mai mare de trei luni in cazurile în care:

(a)      sunt lucrători care desfășoară activități salariate sau activități independente în statul membru gazdă sau

[…]

(3)      În sensul alineatului (1) litera (a), un cetățean al Uniunii care nu mai desfășoară o activitate salariată sau o activitate independentă își menține statutul de lucrător salariat sau de lucrător care desfășoară o activitate independentă în următoarele condiții:

[…]

(c)      este înregistrat în mod corespunzător ca fiind în șomaj involuntar, după ce a îndeplinit un contract de muncă pe termen limitat, cu durata de sub un an, sau după ce a devenit șomer în mod involuntar în timpul primelor douăsprezece luni și s-a înregistrat ca persoană care caută de lucru la serviciul competent de ocupare a forței de muncă. În acest caz, statutul de lucrător se menține pentru o perioadă de cel puțin șase luni;

[…]”

5        Articolul 14 din directiva menționată, intitulat „Păstrarea dreptului de ședere”, prevede la alineatele (2) și (4):

„(2)      Cetățenii Uniunii și membrii familiilor acestora au dreptul de ședere prevăzut la articolele 7, 12 și 13 atât timp cât îndeplinesc condițiile prevăzute de aceste articole.

[…]

(4)      Prin derogare de la dispozițiile alineatelor (1) și (2) și fără a aduce atingere dispozițiilor capitolului VI, o măsură de expulzare nu poate fi în niciun caz adoptată împotriva unor cetățeni ai Uniunii sau a membrilor de familie ai acestora în cazurile în care:

[…]

(b)      cetățenii în cauză ai Uniunii au intrat pe teritoriul statului membru gazdă în căutarea unui loc de muncă. În acest caz, cetățenii Uniunii și membrii familiilor acestora nu pot fi expulzați atât timp cât cetățenii Uniunii pot dovedi că sunt în continuare în căutarea unui loc de muncă și că au șanse reale de a fi angajați.”

6        Potrivit articolului 24 din Directiva 2004/38, intitulat „Egalitatea de tratament”:

„(1)      Sub rezerva dispozițiilor speciale prevăzute expres de tratat și de dreptul derivat, orice cetățean al Uniunii care, în temeiul prezentei directive, își are reședința pe teritoriul statului membru gazdă se bucură de egalitate de tratament în raport cu resortisanții statului membru respectiv în domeniul de aplicare al tratatului. […]

(2)      Prin derogare de la dispozițiile alineatului (1), statul membru gazdă nu este obligat să acorde dreptul la prestații de asistență socială în timpul primelor trei luni de ședere sau, după caz, în timpul perioadei mai lungi prevăzute la articolul 14 alineatul (4) litera (b) […] unor persoane altele decât lucrătorii care desfășoară activități salariate sau independente, [persoanele] care își mențin acest statut și [membrii] familiilor acestora.”

 Regulamentul nr. 883/2004

7        Articolul 2 din Regulamentul nr. 883/2004, intitulat „Domeniul de aplicare personal”, prevede la alineatul (1):

„Prezentul regulament se aplică resortisanților unuia dintre statele membre, apatrizilor și refugiaților care sunt rezidenți într-un stat membru și care se află sau s-au aflat sub incidența legislației unuia sau mai multor state membre, precum și membrilor de familie și urmașilor acestora.”

8        Articolul 3 din acest regulament, intitulat „Domeniul de aplicare material”, prevede:

„(1)      Prezentul regulament se aplică tuturor legislațiilor referitoare la ramurile de securitate socială privind:

[…]

(h)      ajutoarele de șomaj;

[…]

(j)      prestațiile familiale.

[…]

(3)      Prezentul regulament se aplică și în cazul prestațiilor speciale în numerar, de tip necontributiv, prevăzute la articolul 70.”

9        Articolul 4 din regulamentul menționat, intitulat „Egalitatea de tratament”, prevede:

„Cu excepția cazului în care prezentul regulament prevede altfel, persoanele cărora li se aplică prezentul regulament beneficiază de aceleași prestații și sunt supuse acelorași obligații, în temeiul legislației unui stat membru, ca și resortisanții acelui stat membru.”

10      Titlul III din Regulamentul nr. 883/2004 cuprinde un capitol 9 referitor la „[p]restații speciale în numerar de tip necontributiv”. În acest capitol, articolul 70 din regulamentul menționat, intitulat „Dispoziții generale”, prevede:

„(1)      Prezentul articol se aplică prestațiilor speciale în numerar de tip necontributiv, furnizate în conformitate cu legislația care, dat fiind domeniul său de aplicare personal, obiectivele și condițiile de eligibilitate, are totodată caracteristicile legislației de securitate socială prevăzute la articolul 3 alineatul (1) și ale asistenței sociale.

(2)      În sensul prezentului capitol, «prestații speciale în numerar de tip necontributiv» înseamnă prestații:

(a)      care sunt destinate să furnizeze:

(i)      o acoperire suplimentară, de substituție sau ancilară împotriva riscurilor acoperite de ramurile de securitate socială prevăzute la articolul 3 alineatul (1), care garantează persoanelor în cauză un venit minim de subzistență, avându-se în vedere situația economică și socială din statul membru în cauză

sau

(ii)      exclusiv protecție specială pentru persoane cu handicap, în strânsă legătură cu mediul social al acestor persoane din statul membru în cauză

și

(b)      în cazul în care finanțarea provine exclusiv din contribuții fiscale obligatorii destinate acoperirii cheltuielilor publice generale și condițiile pentru atribuirea și calcularea prestațiilor nu depind de vreo contribuție din partea beneficiarului acestora. Cu toate acestea, prestațiile furnizate ca supliment al unei prestații de tip contributiv nu se consideră prestații de tip contributiv exclusiv din acest motiv

și

(c)      care sunt enumerate în anexa X.

(3)      Articolul 7 și celelalte capitole din prezentul titlu nu se aplică prestațiilor prevăzute la alineatul (2) din prezentul articol.

(4)      Prestațiile prevăzute la alineatul (2) se acordă exclusiv în statul membru în care persoana în cauză este rezidentă, în conformitate cu legislația acestuia. Aceste prestații se acordă de către și pe spezele instituției de la locul de reședință.”

11      Anexa X la Regulamentul nr. 883/2004, care enumeră „[p]restații[le] speciale în numerar de tip necontributiv”, în sensul articolului 70 alineatul (2) litera (c) din acest regulament, prevede că în ceea ce privește Republica Federală Germania, printre aceste prestații figurează prestațiile „pentru asigurarea costurilor de subzistență, în temeiul dispozițiilor de bază, pentru persoanele care caută un loc de muncă, cu excepția cazului în care, referitor la aceste prestații, condițiile de eligibilitate pentru un supliment temporar ca urmare a primirii unor prestații de șomaj [articolul 24 alineatul (1) din cartea II din Codul social] sunt îndeplinite”.

 Regulamentul nr. 492/2011

12      Considerentul (1) al Regulamentului nr. 492/2011 are următorul cuprins:

„Regulamentul [nr. 1612/68] a fost modificat de mai multe ori și în mod substanțial. Este necesar, din motive de claritate și de raționalizare, să se codifice regulamentul menționat.”

13      Potrivit articolului 7 alineatele (1) și (2) din Regulamentul nr. 492/2011:

„(1)      Lucrătorul resortisant al unui stat membru nu poate fi tratat diferit, pe teritoriul celorlalte state membre, față de lucrătorii naționali, pe criterii de cetățenie, în ceea ce privește condițiile de încadrare în muncă și de muncă și, în special, în ceea ce privește remunerarea, concedierea și, în cazul în care rămâne fără un loc de muncă, reintegrarea profesională și reangajarea.

(2)      Acesta beneficiază de aceleași avantaje sociale și fiscale ca și lucrătorii naționali.”

14      Articolul 10 din acest regulament prevede:

„Copiii resortisantului unui stat membru care este sau a fost încadrat în muncă pe teritoriul unui alt stat membru sunt admiși în sistemul de învățământ general, la cursurile de ucenici și de formare profesională, în aceleași condiții ca și resortisanții statului respectiv, dacă aceștia domiciliază pe teritoriul acelui stat.

Statele membre încurajează inițiativele care le permit acestor copii să urmeze cursurile menționate în cele mai bune condiții.”

 Dreptul german

15      Articolul 7 din Sozialgesetzbuch Zweites Buch (cartea II din Codul social), în versiunea sa din 22 decembrie 2016 (BGBl. I, p. 3155) (denumită în continuare „SGB II”), prevede:

„(1)      1Prestațiile prevăzute în prezenta carte se acordă persoanelor care:

1.      au împlinit vârsta de 15 ani și nu au împlinit încă limita de vârstă prevăzută la articolul 7a;

2.      sunt apte de muncă,

3.      sunt lipsite de mijloace materiale și

4.      au reședința obișnuită în Republica Federală Germania (beneficiari apți de muncă).

2Sunt exceptați:

1.      […]

2.      resortisanții străini

a)      care nu au drept de ședere,

b)      al căror drept de ședere rezultă numai din obiectivul de a căuta un loc muncă sau

c)      care au un drept de ședere – singur sau în paralel cu un drept de ședere în temeiul literei b) – în temeiul articolului 10 din Regulamentul nr. 492/2011,

precum și membrii familiilor acestora,

3.      […]

(2)      1Primesc prestații și persoanele care trăiesc într-o comunitate de nevoi cu beneficiarii apți de muncă. […]

(3)      Fac parte din comunitatea de nevoi

1.      beneficiarii apți de muncă,

[…]

4.      copiii necăsătoriți care fac parte din gospodăria persoanelor menționate la punctele 1-3, în cazul în care nu au împlinit încă vârsta de 25 de ani, în măsura în care nu pot obține prin intermediul propriilor venituri sau al patrimoniului lor prestațiile care să le permită să își asigure subzistența.”

16      Articolul 2 din Gesetz über die allgemeine Freizügigkeit von Unionsbürgern (Legea privind libera circulație a cetățenilor Uniunii), în versiunea sa din 2 decembrie 2014 (BGBl. I, p. 1922) (denumită în continuare „FreizügG”), are următorul cuprins:

„(1)      Cetățenii Uniunii care beneficiază de dreptul la liberă circulație și membrii familiilor acestora au dreptul de intrare și de ședere pe teritoriul federal în conformitate cu dispozițiile prezentei legi.

(2)      Beneficiază de libertatea de circulație în temeiul dreptului Uniunii:

1.      cetățenii Uniunii care doresc să rămână în calitate de lucrători sau să urmeze o formare profesională,

1a.      cetățenii Uniunii aflați în căutarea unui loc de muncă, pentru o perioadă de până la șase luni și ulterior numai în măsura în care pot face dovada că sunt în continuare în căutarea unui loc de muncă și că au șanse reale de a fi angajați,

[…]

6.      membrii de familie, în conformitate cu condițiile prevăzute la articolele 3 și 4,

(3)      […] 2Dreptul conferit de alineatul (1) se menține pentru o perioadă de șase luni în caz de șomaj involuntar confirmat de agenția pentru ocuparea forței de muncă competentă după o perioadă de încadrare în muncă de mai puțin de un an.”

17      Articolul 3 din FreizügG prevede:

„(1)      1Membrii de familie ai cetățenilor Uniunii menționați la articolul 2 alineatul (2) punctele 1-5 beneficiază de dreptul prevăzut de articolul 2 alineatul (1) atunci când însoțesc cetățeanul menționat al Uniunii sau atunci când i se alătură. […]

(2)      Membri de familie înseamnă:

1.      soțul, partenerul și rudele pe linie descendentă ale persoanelor vizate la articolul 2 alineatul (2) punctele 1-5 și 7 sau ale soților ori partenerilor, care nu au împlinit încă vârsta de 21 de ani,

[…]

(4)      Copiii unui cetățean al Uniunii care beneficiază de libertatea de circulație și părinții care exercită efectiv autoritatea părintească asupra copiilor își păstrează dreptul de ședere până când aceștia termină o formare chiar și după decesul sau plecarea cetățeanului Uniunii prin intermediul căruia aceștia au dreptul de ședere, în cazul în care copiii locuiesc pe teritoriul federal și frecventează o instituție de învățământ sau de formare.”

 Litigiul principal și întrebările preliminare

18      JD, resortisant polonez, era căsătorit cu o resortisantă poloneză, cu care a avut două fiice, născute în anul 2005 și, respectiv, în 2010. Din anul 2012 sau 2013, JD trăiește separat de soția sa. La sfârșitul anului 2012 și la începutul anului 2013, toți membrii familiei s-au instalat în Germania. Cele două fiice locuiesc în principal cu tatăl lor, la care au domiciliul din anul 2015. Soția lui JD s-a mutat în Polonia în anul 2016.

19      Fiicele sunt școlarizate în Germania de la 1 august 2016.

20      Din luna martie 2015, JD a desfășurat activități salariate în Germania. Astfel, el a ocupat un post de ajutor de lăcătuș de la 6 martie la 1 septembrie 2015 și ulterior un post cu normă întreagă, de operator de producție, în perioada cuprinsă între 18 ianuarie și 31 octombrie 2016. Din 4 octombrie până la 7 decembrie 2016, JD s-a aflat în incapacitate de muncă și a beneficiat, pentru acest motiv, de menținerea plății salariului său de către angajatorul acestuia până la 31 octombrie 2016, data încetării raportului său de muncă, și apoi de acordarea unor indemnizații de concediu medical de către securitatea socială până la 7 decembrie 2016.

21      Ulterior, el a primit ajutor de șomaj între 23 februarie și 13 aprilie 2017 și între 12 iunie și 23 octombrie 2017.

22      De la 2 ianuarie 2018, JD ocupă din nou un post cu normă întreagă.

23      Între 1 septembrie 2016 și 7 iunie 2017, JD și cele două fiice ale sale au primit prestații de protecție socială de bază în temeiul SGB II, și anume „ajutoare subsidiare de șomaj” (Arbeitslosengeld II) pentru JD și „alocații sociale” (Sozialgeld) pentru cele două fiice (denumite în continuare, împreună, „prestațiile de subzistență în discuție în litigiul principal”).

24      În luna iunie 2017, JD a solicitat menținerea plății prestațiilor de subzistență în discuție în litigiul principal pentru el și pentru fiicele sale. Prin avizul din 13 iunie 2017, confirmat la 27 iulie 2017 în urma unei reclamații formulate de JD, Jobcenter a respins această cerere în temeiul articolului 7 alineatul (1) a doua teză punctul 2 din SGB II, pentru motivul că JD nu își menținuse statutul de lucrător salariat și locuia în Germania doar cu scopul de a căuta un loc de muncă.

25      JD și cele două fiice ale sale au sesizat ulterior Sozialgericht Düsseldorf (Tribunalul de Contencios Social din Düsseldorf, Germania) cu o acțiune prin care au solicitat anularea acestui aviz și obligarea Jobcenter să le acorde prestațiile de subzistență în discuție în litigiul principal pentru perioada cuprinsă între 8 iunie și 31 decembrie 2017 (denumită în continuare „perioada în litigiu”).

26      Prin hotărârea din 8 mai 2018, respectiva instanță a admis această acțiune și a obligat Jobcenter la plata prestațiilor solicitate. Ea a statuat că, deși era cert că JD nu se mai putea prevala de menținerea statutului de lucrător salariat în perioada în litigiu pentru a beneficia de un drept de ședere în temeiul articolului 2 din FreizügG, el avea totuși un astfel de drept pe baza dreptului de ședere recunoscut fiicelor sale în temeiul articolului 10 din Regulamentul nr. 492/2011. Astfel, acestea din urmă, întrucât aveau reședința și erau școlarizate în Germania, puteau beneficia, în calitate de copii minori ai unui fost lucrător migrant care a fost angajat în acest stat membru, de un drept de ședere potrivit acestui articol 10, care ar constitui ulterior temeiul dreptului de ședere al tatălui lor, în calitate de părinte care le asigură în fapt îngrijirea. Potrivit instanței respective, dreptul de ședere întemeiat pe articolul 10 menționat în scopul educării și al formării copiilor unui (fost) lucrător migrant este autonom și independent de drepturile de ședere prevăzute de Directiva 2004/38. Prin urmare, norma stabilită la articolul 24 alineatul (2) din această directivă, care derogă de la principiul egalității de tratament în materie de asistență socială, nu s-ar aplica atunci când dreptul de ședere al cetățeanului Uniunii în cauză este întemeiat pe articolul 10 din Regulamentul nr. 492/2011. Excluderea de la dreptul la prestații de asistență socială prevăzută la articolul 7 alineatul (1) a doua teză punctul 2 litera c) din SGB II a resortisanților străini, precum și a membrilor familiilor acestora care au un drept de ședere în temeiul articolului 10 din Regulamentul nr. 492/2011 nu ar fi, așadar, conformă cu dreptul Uniunii.

27      La 4 iulie 2018, Jobcenter a formulat apel împotriva hotărârii menționate în fața instanței de trimitere.

28      Această instanță arată, în primul rând, că jurisprudența națională este divergentă cu privire la aspectul dacă norma derogatorie în materie de asistență socială prevăzută la articolul 24 alineatul (2) din Directiva 2004/38 se poate aplica, direct sau prin analogie, și în cazul cetățenilor Uniunii care beneficiază de un drept de ședere în temeiul articolului 10 din Regulamentul nr. 492/2011 și care au solicitat acordarea unor prestații de subzistență precum cele în discuție în litigiul principal, care constituie prestații de asistență socială în sensul primei dispoziții.

29      În plus, legiuitorul german, prin adoptarea articolului 7 alineatul (1) a doua teză punctul 2 litera c) din SGB II, ar fi considerat că este necesar ca articolul 24 alineatul (2) din Directiva 2004/38 să se aplice în situațiile în care cetățenii Uniunii beneficiază, pe lângă un drept de ședere în scopul căutării unui loc de muncă, și de un drept de ședere în temeiul articolului 10 din Regulamentul nr. 492/2011, pentru a se evita ca normele Directivei 2004/38 să fie lipsite de conținut și ca respectivii cetățeni să devină o sarcină excesivă pentru sistemul de asistență socială din statul membru gazdă.

30      Instanța de trimitere consideră însă că dreptul de ședere acordat în temeiul articolului 10 din Regulamentul nr. 492/2011 nu este supus dispozițiilor Directivei 2004/38. Ea se întemeiază în această privință pe Hotărârea din 23 februarie 2010, Ibrahim și Secretary of State for the Home Department (C-310/08, EU:C:2010:80), precum și pe Hotărârea din 23 februarie 2010, Teixeira (C-480/08, EU:C:2010:83), prin care Curtea ar fi recunoscut autonomia dreptului de ședere întemeiat pe articolul 12 din Regulamentul nr. 1612/68, dispoziție formulată în termeni identici cu cei ai articolului 10 din Regulamentul nr. 492/2011. În plus, legiuitorul Uniunii nu ar fi folosit ocazia adoptării acestui din urmă regulament, care a abrogat și a înlocuit Regulamentul nr. 1612/68, pentru a restrânge principiul egalității de tratament care decurge din Regulamentul nr. 1612/68, astfel cum a fost interpretat de Curte.

31      În al doilea rând, problema aplicabilității articolului 24 alineatul (2) din Directiva 2004/38 s-ar ridica și în raport cu articolul 4 din Regulamentul nr. 883/2004. Acest regulament s-ar aplica în speță, din moment ce JD era afiliat în Germania la un sistem de prestații familiale, în sensul articolului 3 alineatul (1) litera (j) din regulamentul menționat, și la un sistem de asigurări sociale în caz de șomaj, în sensul articolului 3 alineatul (1) litera (h) din acesta. Prestațiile de subzistență prevăzute de SGB II ar fi prestații speciale în numerar de tip necontributiv, în sensul articolului 3 alineatul (3) și al articolului 70 alineatul (2) din Regulamentul nr. 883/2004, cărora li s-ar aplica principiul egalității de tratament prevăzut la articolul 4 din acest regulament.

32      În aceste condiții, Landessozialgericht Nordrhein-Westfalen (Tribunalul Superior de Contencios Social din Rinul de Nord-Westfalia, Germania) a hotărât să suspende judecarea cauzei și să adreseze Curții următoarele întrebări preliminare:

„1)      Excluderea cetățenilor Uniunii care beneficiază de un drept de ședere în temeiul articolului 10 din Regulamentul nr. 492/2011 de la prestațiile de asistență socială în sensul articolului 24 alineatul (2) din Directiva [2004/38] este compatibilă cu principiul egalității de tratament consacrat la articolul 18 TFUE coroborat cu articolele 7 și 10 din Regulamentul nr. 492/2011?

a)      O prestație de asistență socială în sensul articolului 24 alineatul (2) din Directiva 2004/38 reprezintă un avantaj social în sensul articolului 7 alineatul (2) din Regulamentul nr. 492/2011?

b)      Norma derogatorie prevăzută la articolul 24 alineatul (2) din Directiva 2004/38 este aplicabilă în privința principiului egalității de tratament consacrat la articolul 18 TFUE coroborat cu articolele 7 și 10 din Regulamentul nr. 492/2011?

2)      Excluderea cetățenilor Uniunii de la beneficiul prestațiilor speciale în numerar de tip necontributiv în sensul articolului 3 alineatul (3) și al articolului 70 alineatul (2) din Regulamentul nr. 883/2004 este compatibilă cu principiul egalității de tratament consacrat la articolul 18 TFUE coroborat cu articolul 4 din Regulamentul nr. 883/2004 în cazul în care aceștia beneficiază de un drept de ședere în temeiul articolului 10 din Regulamentul nr. 492/2011 și sunt afiliați la un sistem de securitate socială sau la un sistem de prestații familiale în sensul articolului 3 alineatul (1) din Regulamentul nr. 883/2004?”

 Cu privire la întrebările preliminare

 Cu privire la prima întrebare

33      Prin intermediul primei întrebări, instanța de trimitere solicită în esență să se stabilească dacă articolul 18 primul paragraf TFUE, precum și articolul 7 alineatul (2) și articolul 10 din Regulamentul nr. 492/2011 trebuie interpretate în sensul că, în lumina articolului 24 alineatul (2) din Directiva 2004/38, nu se opun unei reglementări a unui stat membru în temeiul căreia un resortisant al unui alt stat membru și copiii săi minori care beneficiază, toți, în primul stat membru de un drept de ședere întemeiat pe articolul 10 din Regulamentul nr. 492/2011, pe baza școlarizării acestor copii în același stat, sunt excluși în toate împrejurările și în mod automat de la dreptul la prestații prin care se urmărește asigurarea subzistenței acestora.

 Cu privire la dreptul de ședere întemeiat pe articolul 10 din Regulamentul nr. 492/2011

34      Trebuie amintit că articolul 10 din Regulamentul nr. 492/2011 prevede că copiii resortisantului unui stat membru care este sau a fost încadrat în muncă pe teritoriul altui stat membru beneficiază în statul membru gazdă, dacă domiciliază pe teritoriul acestui stat, de egalitate de tratament în raport cu resortisanții statului membru respectiv în ceea ce privește accesul la învățământ. Înainte de intrarea în vigoare a Regulamentului nr. 492/2011, acest drept era prevăzut la articolul 12 din Regulamentul nr. 1612/68, al cărui text era identic cu cel al articolului 10 din Regulamentul nr. 492/2011, întrucât acest din urmă regulament a abrogat și a înlocuit primul regulament cu scopul de a-l codifica, din motive de claritate și de raționalizare, astfel cum reiese din considerentul (1) al Regulamentului nr. 492/2011. În consecință, jurisprudența Curții referitoare la articolul 12 din Regulamentul nr. 1612/68 este de asemenea pertinentă pentru interpretarea articolului 10 din Regulamentul nr. 492/2011.

35      Din această jurisprudență reiese, pe de o parte, că copilul unui lucrător migrant sau al unui fost lucrător migrant beneficiază de un drept de ședere propriu în statul membru gazdă, în temeiul dreptului la egalitatea de tratament în ceea ce privește accesul la învățământ, în cazul în care dorește să urmeze cursuri în cadrul sistemului de învățământ general în acest stat membru. Pe de altă parte, recunoașterea unui drept de ședere propriu în favoarea acestui copil presupune recunoașterea unui drept de ședere corespondent în favoarea părintelui care asigură în fapt îngrijirea sa (a se vedea în acest sens Hotărârea din 17 septembrie 2002, Baumbast și R, C-413/99, EU:C:2002:493, punctele 63 și 75, precum și Hotărârea din 23 februarie 2010, Teixeira, C-480/08, EU:C:2010:83, punctul 36).

36      Astfel, obiectivul urmărit atât de Regulamentul nr. 1612/68, cât și de Regulamentul nr. 492/2011, respectiv asigurarea liberei circulații a lucrătorilor, impune crearea unor condiții optime de integrare a familiei lucrătorului în statul membru gazdă și a le refuza părinților care asigură îngrijirea copiilor posibilitatea de a locui în statul membru gazdă pe durata școlarizării acestora ar putea fi de natură să îi priveze de un drept care le este recunoscut de legiuitorul Uniunii (Hotărârea din 23 februarie 2010, Ibrahim și Secretary of State for the Home Department, C-310/08, EU:C:2010:80, punctul 55, precum și jurisprudența citată).

37      Prin urmare, articolul 10 din Regulamentul nr. 492/2011 recunoaște copilului, în legătură cu dreptul de acces la învățământ de care beneficiază, un drept de ședere autonom care nu depinde de împrejurarea că părintele sau părinții care îi asigură îngrijirea își mențin statutul de lucrător migrant în statul membru gazdă. De asemenea, faptul că părintele în cauză pierde acest statut nu are nicio incidență asupra dreptului său de ședere, în temeiul articolului 10 din Regulamentul nr. 492/2011, care corespunde dreptului copilului aflat în fapt în îngrijirea sa (a se vedea în acest sens Hotărârea din 17 septembrie 2002, Baumbast și R, C-413/99, EU:C:2002:493, punctele 63, 70 și 75, precum și Hotărârea din 23 februarie 2010, Teixeira, C-480/08, EU:C:2010:83, punctele 37, 46 și 50).

38      Este necesar să se adauge în această privință că aplicarea articolului 10 din Regulamentul nr. 492/2011 trebuie efectuată în mod autonom față de dispozițiile dreptului Uniunii care reglementează condițiile de exercitare a dreptului de ședere în alt stat membru, precum cele ale Directivei 2004/38 (a se vedea în acest sens Hotărârea din 23 februarie 2010, Ibrahim și Secretary of State for the Home Department, C-310/08, EU:C:2010:80, punctul 42, precum și Hotărârea din 23 februarie 2010, Teixeira, C-480/08, EU:C:2010:83, punctele 53 și 54).

39      În consecință, copiii unui resortisant al unui stat membru care lucrează sau a lucrat în statul membru gazdă, ca și părintele în îngrijirea căruia se află în fapt aceștia, se pot prevala în acest din urmă stat de un drept de ședere autonom doar în temeiul articolului 10 din Regulamentul nr. 492/2011, fără a fi obligați să îndeplinească condițiile definite de Directiva 2004/38, printre care condiția ca persoanele interesate să dispună de resurse suficiente și să dețină asigurări medicale complete în statul respectiv (a se vedea în acest sens Hotărârea din 23 februarie 2010, Ibrahim și Secretary of State for the Home Department, C-310/08, EU:C:2010:80, punctul 59).

 Cu privire la dreptul la egalitatea de tratament în temeiul articolului 7 din Regulamentul nr. 492/2011

40      Instanța de trimitere pare să considere, asemenea Comisiei Europene, că persoanele care beneficiază de un drept de ședere în temeiul articolului 10 din Regulamentul nr. 492/2011 pot invoca în mod legitim principiul egalității de tratament prevăzut la articolul 7 din acest regulament, în special la alineatul (2) al acestuia, în ceea ce privește acordarea avantajelor sociale de care beneficiază lucrătorii naționali. În schimb, guvernul german consideră că această situație nu se regăsește în speță.

41      În ceea ce privește, în primul rând, domeniul de aplicare ratione materiae al acestei din urmă dispoziții, noțiunea de „avantaj social”, în sensul acesteia, cuprinde toate avantajele care, legate sau nu de un contract de muncă, sunt recunoscute în general în favoarea lucrătorilor naționali, în principal datorită calității lor obiective de lucrător sau pentru simplul fapt al reședinței lor pe teritoriul național, și a căror extindere la lucrătorii resortisanți ai altor state membre este, prin urmare, aptă să faciliteze mobilitatea acestora în cadrul Uniunii și, așadar, integrarea lor în statul membru gazdă (Hotărârea din 18 decembrie 2019, Generálny riaditeľ Sociálnej poisťovne Bratislava și alții, C-447/18, EU:C:2019:1098, punctul 47).

42      În speță, întrucât prestațiile de subzistență în discuție în litigiul principal urmăresc, astfel cum a arătat instanța de trimitere, să garanteze beneficiarilor lor mijloace de existență, este necesar să se considere că ele contribuie la integrarea acestora în societatea statului membru gazdă. Prestațiile menționate constituie, prin urmare, avantaje sociale, în sensul articolului 7 alineatul (2) din Regulamentul (UE) nr. 492/2011 (a se vedea în acest sens Hotărârea din 27 martie 1985, Hoeckx, 249/83, EU:C:1985:139, punctul 22).

43      În ceea ce privește, în al doilea rând, domeniul de aplicare ratione personae al articolului 7 alineatul (2) din Regulamentul nr. 492/2011, din modul de redactare a dispoziției menționate, în special din utilizarea termenului „Acesta”, reiese, pe de o parte, că respectivul domeniu de aplicare corespunde celui al articolului 7 alineatul (1) din acest regulament, care include, potrivit termenilor acestei din urmă dispoziții, lucrătorii care, la fel ca JD, au „au rămas fără un loc de muncă” în statul membru gazdă. În consecință, articolul 7 alineatul (2) din Regulamentul nr. 492/2011 oferă, după cum a arătat domnul avocat general la punctul 63 din concluziile sale, o protecție care depășește simpla perioadă de încadrare în muncă a acestora.

44      Pe de altă parte, articolul 7 alineatul (2) din Regulamentul nr. 492/2011 reprezintă, în domeniul specific al acordării avantajelor sociale, expresia particulară a principiului egalității de tratament consacrat prin articolul 45 alineatul (2) TFUE și trebuie interpretat în același mod ca și această din urmă dispoziție (Hotărârea din 18 decembrie 2019, Generálny riaditeľ Sociálnej poisťovne Bratislava și al ții, C-447/18, EU:C:2019:1098, punctul 39).

45      În consecință, intră în domeniul de aplicare al articolului 7 alineatul (2) din Regulamentul nr. 492/2011 lucrătorii în sensul articolului 45 TFUE, înțelegându-se că, în timp ce resortisanții statelor membre care se deplasează pentru a căuta un loc de muncă nu beneficiază de principiul egalității de tratament decât pentru accesul la piața muncii, cei care au intrat deja pe această piață a muncii pot pretinde, în temeiul acestui articol 7 alineatul (2), aceleași avantaje sociale și fiscale ca lucrătorii naționali (a se vedea în acest sens Hotărârea din 23 martie 2004, Collins, C-138/02, EU:C:2004:172, punctul 31).

46      Or, dacă este cert că în perioada în litigiu JD era în șomaj în Germania, este la fel de cert că el desfășurase anterior activități salariate în acest stat membru.

47      În consecință, simplul fapt că JD devenise inactiv din punct de vedere economic în această perioadă nu poate conduce la înlăturarea aplicării principiului egalității de tratament prevăzut la articolul 7 alineatul (2) din Regulamentul nr. 492/2011.

48      Pe de altă parte, așa cum reiese din jurisprudența amintită în special la punctul 37 din prezenta hotărâre, drepturile de care beneficiază lucrătorul Uniunii și membrii familiei sale în temeiul Regulamentului nr. 492/2011 pot subzista în anumite împrejurări chiar și după încetarea raportului de muncă (a se vedea în acest sens Hotărârea din 17 septembrie 2002, Baumbast și R, C-413/99, EU:C:2002:493, punctul 70).

49      Astfel, după cum a arătat în esență și domnul avocat general la punctele 54 și 55 din concluziile sale, dreptul de ședere al copiilor unui asemenea lucrător, întemeiat pe articolul 10 din Regulamentul nr. 492/2011 și, în consecință, cel al părintelui care asigură îngrijirea acestora devin, odată dobândite, autonome față de dreptul de ședere originar întemeiat pe statutul de lucrător al părintelui în cauză și se vor putea prelungi după pierderea acestui statut pentru a oferi o protecție juridică consolidată acestor copii, evitând astfel ca dreptul la egalitatea de tratament a acestora din urmă în privința accesului la învățământ să fie privat de efectul său util.

50      Același lucru trebuie să fie valabil, într-o situație în care copiii și părintele care asigură în fapt îngrijirea lor beneficiază de un drept de ședere întemeiat pe articolul 10 din Regulamentul nr. 492/2011, în ceea ce privește dreptul la egalitatea de tratament în materia acordării avantajelor sociale prevăzut la articolul 7 alineatul (2) din regulamentul menționat. Astfel, într-o asemenea situație, acest din urmă drept rezultă, la fel ca drepturile de ședere „derivate” menționate, din statutul de lucrător al părintelui în cauză și trebuie păstrat după pierderea acestui statut, pentru aceleași motive care au justificat păstrarea acestor drepturi de ședere.

51      O asemenea interpretare a articolului 7 alineatul (2) din Regulamentul nr. 492/2011 coroborat cu articolul 10 din acesta contribuie la realizarea obiectivului urmărit de respectivul regulament, care constă în favorizarea liberei circulații a lucrătorilor, în măsura în care ea permite crearea condițiilor optime pentru integrarea membrilor de familie ai cetățenilor Uniunii care au exercitat această libertate și au desfășurat o activitate profesională în statul membru gazdă.

52      Astfel, această interpretare evită expunerea unei persoane precum JD, care intenționează să își părăsească împreună cu familia sa statul membru de origine pentru a merge să lucreze în alt stat membru, în care dorește să își școlarizeze copiii, riscului de a trebui, în ipoteza în care și-ar pierde statutul de lucrător, să întrerupă școlarizarea copiilor săi și să se întoarcă în țara sa de origine în lipsa posibilității de a beneficia de prestațiile sociale pe care statul membru gazdă le-ar garanta propriilor resortisanți și care ar permite familiei sale să dispună de mijloace de subzistență suficiente în acest stat membru.

53      În același spirit, Curtea a considerat de altfel, în situația unui copil al unui lucrător dintr-un stat membru care a avut un loc de muncă în alt stat membru și care s-a întors în țara sa de origine, că acest copil, care beneficia de un drept de ședere în statul membru gazdă în temeiul articolului 12 din Regulamentul nr. 1612/68, își menținea dreptul la ajutorul acordat pentru întreținere și pentru formare în vederea continuării studiilor de nivel secundar sau postliceal, ajutor calificat drept „avantaj social”, în sensul articolului 7 alineatul (2) din regulamentul menționat, în caz contrar acest articol 12 fiind lipsit de orice efect (a se vedea în acest sens Hotărârea din 15 martie 1989, Echternach și Moritz, 389/87 și 390/87, EU:C:1989:130, punctele 23 și 34).

54      Astfel, atunci când un copil beneficiază în statul membru gazdă de un drept de ședere întemeiat pe articolul 10 din Regulamentul nr. 492/2011, acest copil beneficiază, în același temei ca părintele său care îi asigură în fapt îngrijirea, de dreptul la egalitatea de tratament prevăzut la articolul 7 alineatul (2) din regulamentul menționat, chiar și atunci când părintele respectiv și-a pierdut statutul de lucrător.

55      Rezultă că persoanele care beneficiază de un drept de ședere în temeiul articolului 10 din Regulamentul nr. 492/2011 beneficiază de asemenea de dreptul la egalitatea de tratament în materia acordării avantajelor sociale, prevăzut la articolul 7 alineatul (2) din respectivul regulament, chiar și atunci când aceste persoane nu se mai pot prevala de statutul de lucrător pe care și-au întemeiat inițial dreptul de ședere.

 Cu privire la aplicabilitatea articolului 24 alineatul (2) din Directiva 2004/38 în cazul unor cetățeni ai Uniunii care beneficiază de un drept de ședere întemeiat pe articolul 10 din Regulamentul nr. 492/2011

56      Articolul 24 din Directiva 2004/38 prevede la alineatul (1) că orice cetățean al Uniunii care, în temeiul prezentei directive, are reședința pe teritoriul statului membru gazdă se bucură de egalitate de tratament în raport cu resortisanții statului membru respectiv în domeniul de aplicare al tratatului. Alineatul (2) al acestui articol prevede că, prin derogare de la alineatul (1), statul membru gazdă nu este obligat să acorde dreptul la prestații de asistență socială în timpul primelor trei luni de ședere sau, după caz, în perioada mai lungă prevăzută la articolul 14 alineatul (4) litera (b) din Directiva 2004/38, altor persoane decât lucrătorii care desfășoară activități salariate sau independente, persoanele care își mențin acest statut și membrii familiilor acestora.

57      În această privință trebuie amintit că prestații precum prestațiile de subzistență în discuție în litigiul principal, care urmăresc să confere beneficiarilor lor minimul de mijloace de existență necesare pentru a duce o viață conformă cu demnitatea umană, trebuie considerate drept „prestații de asistență socială”, în sensul articolului 24 alineatul (2) din Directiva 2004/38 (a se vedea în acest sens Hotărârea din 15 septembrie 2015, Alimanovic, C-67/14, EU:C:2015:597, punctele 44-46, precum și Hotărârea din 25 februarie 2016, García-Nieto și alții, C-299/14, EU:C:2016:114, punctul 37).

58      Curtea a considerat de asemenea, la punctele 57 și 58 din Hotărârea din 1 septembrie 2015, Alimanovic (C-67/14, EU:C:2015:597), că statul membru gazdă se poate întemeia pe derogarea prevăzută la articolul 24 alineatul (2) din Directiva 2004/38 pentru a refuza cetățeanului Uniunii care beneficiază de un drept de ședere doar în temeiul articolului 14 alineatul (4) litera (b) din această directivă acordarea unor prestații de asistență socială precum prestațiile de subzistență în discuție în litigiul principal.

59      Totuși, în hotărârea menționată, Curtea s-a întemeiat, astfel cum reiese din cuprinsul punctului 40 din aceasta, pe postulatul instanței naționale potrivit căruia persoanele în cauză beneficiau doar de un drept de ședere în scopul căutării unui loc de muncă, întemeiat pe această din urmă dispoziție a Directivei 2004/38. Curtea nu s-a pronunțat cu privire la situația în care persoanele interesate beneficiază, precum în speță, de un drept de ședere întemeiat pe articolul 10 din Regulamentul nr. 492/2011.

60      În ceea ce privește o astfel de situație, trebuie amintit, pe de o parte, că, în repetate rânduri, Curtea a statuat deja că, fiind o derogare de la principiul egalității de tratament prevăzut la articolul 18 primul paragraf TFUE și în raport cu care articolul 24 alineatul (1) din Directiva 2004/38 constituie numai o expresie specifică, alineatul (2) al acestui articol 24 trebuie interpretat în mod strict și în conformitate cu dispozițiile tratatului, inclusiv cu cele referitoare la cetățenia Uniunii și la libera circulație a lucrătorilor (Hotărârea din 21 februarie 2013, N., C-46/12, EU:C:2013:97, punctul 33).

61      Pe de altă parte, în vederea interpretării unei dispoziții de drept al Uniunii, trebuie să se țină seama nu numai de formularea acesteia, ci și de contextul său și de obiectivele urmărite de reglementarea din care ea face parte (Hotărârea din 18 ianuarie 2017, NEW WAVE CZ, C-427/15, EU:C:2017:18, punctul 19 și jurisprudența citată).

62      În primul rând, din însuși modul de redactare a articolului 24 alineatul (2) din Directiva 2004/38 reiese că statele membre pot, „[p]rin derogare de la dispozițiile alineatului (1)” al acestui articolul 24, să refuze, în anumite condiții, acordarea dreptului la prestații de asistență socială anumitor categorii de persoane. Prin urmare, această dispoziție este înțeleasă în mod explicit ca o derogare de la principiul egalității de tratament prevăzut la articolul 24 alineatul (1) din respectiva directivă. Or, această derogare nu este aplicabilă decât persoanelor care intră sub incidența alineatului (1), și anume cetățeni ai Uniunii care au reședința pe teritoriul statului membru gazdă „în temeiul [respectivei] directive”.

63      În al doilea rând, din contextul normativ al acestei dispoziții rezultă că Directiva 2004/38 a fost cu siguranță adoptată pentru a codifica și a revizui, astfel cum a arătat legiuitorul Uniunii în considerentele (3) și (4) ale acesteia, „instrumentele [dreptului Uniunii] existente” care tratează în mod separat lucrătorii care desfășoară activități salariate, cei care desfășoară activități independente, precum și studenții și alte persoane inactive, în scopul simplificării și întăririi dreptului la liberă circulație și ședere pentru toți cetățenii Uniunii, remediind abordarea sectorială și fragmentată anterioară.

64      Totuși, această operațiune de codificare nu a fost exhaustivă. Astfel, la data adoptării Directivei 2004/38, articolul 12 din Regulamentul nr. 1612/68, preluat în termeni identici la articolul 10 din Regulamentul nr. 492/2011, nu a fost nici abrogat, nici modificat. În schimb, această directivă a fost concepută astfel încât să fie coerentă cu articolul 12 menționat din Regulamentul nr. 1612/68, precum și cu jurisprudența care l-a interpretat. În consecință, această directivă nu poate, ca atare, să repună în discuție autonomia drepturilor întemeiate pe articolul 10 din Regulamentul nr. 492/2011 și nici să le modifice domeniul de aplicare (a se vedea în acest sens Hotărârea din 23 februarie 2010, Teixeira, C-480/08, EU:C:2010:83, punctele 54 și 56–58).

65      Așadar, luarea în considerare a contextului în care se înscrie articolul 24 din Directiva 2004/38 confirmă interpretarea potrivit căreia derogarea de la principiul egalității de tratament, prevăzută la alineatul (2) al acestuia, nu se aplică decât în situații care intră sub incidența alineatului (1) al acestuia, și anume cele în care dreptul de ședere se întemeiază pe respectiva directivă, iar nu cele în care acest drept își are temeiul autonom în articolul 10 din Regulamentul nr. 492/2011.

66      În sfârșit, în al treilea rând, o asemenea interpretare nu este infirmată de obiectivul articolului 24 alineatul (2) din Directiva 2004/38, care constă în menținerea echilibrului financiar al sistemului de asistență socială din statele membre, evitând ca persoanele care își exercită dreptul de ședere să devină o sarcină excesivă pentru sistemul de asistență socială din statul membru gazdă, după cum reiese din considerentul (10) al acestei directive.

67      Astfel, trebuie să se arate în această privință că situația unui cetățean al Uniunii cum este JD, care, înainte de a intra în șomaj în statul membru gazdă, lucrase și își școlarizase copiii în acest stat și care beneficiază, în consecință, de un drept de ședere întemeiat pe articolul 10 din Regulamentul nr. 492/2011, se deosebește, din perspectiva acestui obiectiv, în mod semnificativ de cea a cetățenilor Uniunii pe care articolul 24 alineatul (2) din această directivă îi exclude în mod expres de la dreptul la prestațiile de asistență socială, și anume, pe de o parte, cetățenii care, precum în cauza în care s-a pronunțat Hotărârea din 25 februarie 2016, García-Nieto și alții (C-299/14, EU:C:2016:114), beneficiază, în temeiul articolului 6 alineatul (1) din directiva menționată, de un drept de ședere în statul membru gazdă pentru o perioadă limitată la trei luni și, pe de altă parte, cetățenii care beneficiază în acest stat de un drept de ședere întemeiat doar pe articolul 14 alineatul (4) litera (b) din Directiva 2004/38, în scopul căutării unui loc de muncă.

68      Situația ce caracterizează prezenta cauză se deosebește de asemenea de cea în discuție în cauza în care s-a pronunțat Hotărârea din 11 noiembrie 2014, Dano, (C-333/13, EU:C:2014:2358). Astfel, această din urmă cauză privea resortisanți ai unui stat membru inactivi din punct de vedere economic care își exercitaseră libertatea de circulație cu unicul scop de a obține beneficiul ajutorului social într-un alt stat membru și care nu beneficiau în statul membru gazdă de niciun drept de ședere întemeiat pe Directiva 2004/38 sau pe o altă dispoziție a dreptului Uniunii. În aceste condiții, Curtea a statuat că recunoașterea în favoarea unor astfel de persoane a unui drept la prestații sociale în aceleași condiții cu cele aplicabile resortisanților naționali ar fi contrară obiectivului amintit la punctul 66 din prezenta hotărâre.

69      În plus, deși este adevărat că persoane precum JD și fiicele sale intră de asemenea în domeniul de aplicare al articolului 24 din Directiva 2004/38, inclusiv al derogării prevăzute la alineatul (2) al acestuia, pentru motivul că beneficiază de un drept de ședere întemeiat pe articolul 14 alineatul (4) litera (b) din respectiva directivă, totuși, din moment ce ele pot invoca și un drept de ședere autonom întemeiat pe articolul 10 din Regulamentul nr. 492/2011, acestora nu li se poate opune derogarea menționată.

70      Astfel, pe de o parte, în ceea ce privește persoanele aflate în căutarea unui loc de muncă, Curtea a considerat deja că derogarea prevăzută la articolul 24 alineatul (2) din Directiva 2004/38 se aplică numai cetățenilor Uniunii care beneficiază de un drept de ședere doar în temeiul articolului 14 alineatul (4) litera (b) din această directivă (a se vedea în acest sens Hotărârea din 15 septembrie 2015, Alimanovic, C-67/14, EU:C:2015:597, punctul 58). Pe de altă parte, împrejurarea că persoanele aflate în căutarea unui loc de muncă beneficiază de drepturi specifice în temeiul directivei menționate nu poate presupune, având în vedere autonomia regimurilor instituite prin aceeași directivă și, respectiv, prin Regulamentul nr. 492/2011, o diminuare a drepturilor pe care astfel de persoane le pot dobândi în temeiul acestui regulament.

71      De altfel, după cum a arătat în mod întemeiat Comisia, ar fi paradoxal să se interpreteze articolul 24 alineatul (2) din Directiva 2004/38 în sensul că ar trebui să nu se acorde beneficiul prestațiilor de asistență socială persoanelor care pot invoca nu numai un drept de ședere în calitate de părinte, în temeiul Regulamentului nr. 492/2001, ci și un drept de ședere în calitate de persoană aflată în căutarea unui loc de muncă, în temeiul Directivei 2004/38. O asemenea interpretare ar avea, astfel, drept consecință excluderea de la beneficiul egalității de tratament în raport cu resortisanții naționali în materie de asistență socială a părintelui și a copiilor săi care beneficiază de un drept de ședere în temeiul articolului 10 din Regulamentul nr. 492/2001 în cazul în care acest părinte decide să caute un loc de muncă pe teritoriul statului membru gazdă.

 Cu privire la existența unei diferențe de tratament în lumina articolului 7 alineatul (2) din Regulamentul nr. 492/2011

72      Articolul 7 alineatul (2) din Regulamentul nr. 492/2011, de care persoanele care beneficiază de un drept de ședere întemeiat pe articolul 10 din acest regulament se pot prevala, astfel cum s-a subliniat la punctul 55 din prezenta hotărâre, prevede în esență că lucrătorul resortisant al unui stat membru beneficiază în statul membru gazdă, inclusiv în cazul în care rămâne fără un loc de muncă, de aceleași avantaje sociale și fiscale ca lucrătorii naționali.

73      Excluderea, în temeiul unei dispoziții naționale precum articolul 7 alineatul (1) a doua teză punctul 2 litera c) din SGB II, a persoanelor care, la fel ca JD și fiicele sale, sunt resortisanți ai unui alt stat membru care își întemeiază dreptul de ședere pe articolul 10 din Regulamentul nr. 492/2011 de la orice drept la prestații de subzistență constituie o diferență de tratament în materie de avantaje sociale în raport cu resortisanții naționali.

74      În această privință, la punctul 44 din prezenta hotărâre s-a amintit că articolul 7 alineatul (2) din Regulamentul nr. 492/2011 reprezintă, în domeniul specific al acordării avantajelor sociale, expresia particulară a principiului egalității de tratament și al nediscriminării pe motiv de cetățenie sau naționalitate.

75      Trebuie adăugat, în primul rând, că beneficiul pe teritoriul statului membru gazdă al unui drept de ședere autonom întemeiat pe articolul 10 din Regulamentul nr. 492/2011, recunoscut copiilor școlarizați și părintelui care le asigură în fapt îngrijirea, presupune că acest părinte a intrat pe piața muncii din acest stat membru, astfel cum rezultă din jurisprudența citată la punctul 37 din prezenta hotărâre. Prin urmare și astfel cum s-a subliniat la punctul 67 din această hotărâre, cercul beneficiarilor potențiali ai unui asemenea drept de ședere nu corespunde celui al resortisanților altor state membre care au venit pe teritoriul statului membru gazdă pentru a căuta un prim loc de muncă. Acest drept este, în plus, limitat, întrucât încetează cel târziu atunci când copilul își finalizează studiile (a se vedea în acest sens Hotărârea din 8 mai 2013, Alarape și Tijani, C-529/11, EU:C:2013:290, punctul 24).

76      În al doilea rând, situația unui resortisant al unui alt stat membru care a intrat deja pe piața muncii din statul membru gazdă și care beneficiază de asemenea de un drept de ședere întemeiat pe articolul 10 din Regulamentul nr. 492/2011 trebuie diferențiată de cea în care ar exista indicii potrivit cărora fostul lucrător în cauză ar fi săvârșit un abuz de drept care nu intră sub incidența normelor de drept al Uniunii, în măsura în care acesta ar fi creat în mod artificial condițiile pentru obținerea avantajelor sociale în cauză în temeiul articolului 7 alineatul (2) din Regulamentul nr. 492/2011 (a se vedea prin analogie Hotărârea din 17 iulie 2014, Torresi, C-58/13 și C-59/13, EU:C:2014:2088, punctele 42 și 46). Or, după cum a arătat și Comisia, dosarul de care dispune Curtea nu conține niciun element care să permită să se concluzioneze în sensul existenței unui astfel de abuz de drept sau a unei fraude în speță.

77      Astfel, excluderea resortisanților inactivi din punct de vedere economic ai altor state membre care beneficiază de un drept de ședere autonom în temeiul articolului 10 din Regulamentul nr. 492/2011 de la orice drept la prestațiile de subzistență în discuție în litigiul principal este contrară articolului 7 alineatul (2) din Regulamentul nr. 492/2011 coroborat cu articolul 10 din acesta din urmă.

78      În ceea ce privește, în sfârșit, articolul 18 primul paragraf TFUE, dintr-o jurisprudență constantă rezultă că această dispoziție nu are vocația de a se aplica în mod autonom decât în situațiile reglementate de dreptul Uniunii pentru care Tratatul FUE nu prevede norme specifice de nediscriminare (Hotărârea din 11 iunie 2020, TÜV Rheinland LGA Products și Allianz IARD, C-581/18, EU:C:2020:453, punctul 31 și jurisprudența citată). Or, principiul nediscriminării a fost pus în aplicare în domeniul liberei circulații a lucrătorilor prin articolul 45 TFUE (Hotărârea din 10 octombrie 2019, Krah, C-703/17, EU:C:2019:850, punctul 19 și jurisprudența citată), care, astfel cum s-a amintit la punctul 44 din prezenta hotărâre, își găsește expresia particulară în domeniul specific al acordării avantajelor sociale la articolul 7 alineatul (2) din Regulamentul nr. 492/2011. În consecință, nu este necesar să se interpreteze articolul 18 TFUE.

79      Având în vedere ansamblul considerațiilor care precedă, este necesar să se răspundă la prima întrebare că articolul 7 alineatul (2) și articolul 10 din Regulamentul nr. 492/2011 trebuie interpretate în sensul că se opun unei reglementări a unui stat membru în temeiul căreia un resortisant al unui alt stat membru și copiii săi minori care beneficiază, toți, în primul stat membru de un drept de ședere întemeiat pe articolul 10 din acest regulament, pe baza școlarizării acestor copii în același stat, sunt excluși în toate împrejurările și în mod automat de la dreptul la prestații prin care se urmărește asigurarea subzistenței acestora. Această interpretare nu este repusă în discuție de articolul 24 alineatul (2) din Directiva 2004/38.

 Cu privire la a doua întrebare

80      Prin intermediul celei de a doua întrebări, instanța de trimitere solicită în esență să se stabilească dacă articolul 4 din Regulamentul nr. 883/2004 coroborat cu articolul 3 alineatul (3) și cu articolul 70 alineatul (2) din acest regulament trebuie interpretat în sensul că, având în vedere articolul 24 alineatul (2) din Directiva 2004/38, nu se opune unei reglementări a unui stat membru în temeiul căreia un resortisant al unui alt stat membru și copiii săi minori care beneficiază, toți, în primul stat membru de un drept de ședere întemeiat pe articolul 10 din Regulamentul nr. 492/2011, pe baza școlarizării acestor copii în același stat, și care sunt afiliați în respectivul stat la un sistem de securitate socială, în sensul articolului 3 alineatul (1) din Regulamentul nr. 883/2004, sunt excluși în toate împrejurările și în mod automat de la dreptul la prestații speciale în numerar de tip necontributiv.

81      Instanța de trimitere precizează că trebuie să se considere că în perioada în litigiu JD și fiicele sale au fost afiliați la un sistem de securitate socială, în sensul articolului 3 alineatul (1) literele (h) și (j) din Regulamentul nr. 883/2004, din moment ce au primit în timpul șederii lor în Germania prestații de șomaj și prestații familiale. Prin urmare, ei intră, în temeiul articolului 2 alineatul (1) din acest regulament, în domeniul de aplicare personal al regulamentului menționat.

82      După cum a arătat de altfel instanța de trimitere, prestațiile de subzistență în discuție în litigiul principal, care constituie prestații ce urmăresc garantarea mijloacelor de existență beneficiarilor lor, sunt prestații speciale în numerar de tip necontributiv, în sensul articolului 3 alineatul (3) și al articolului 70 alineatul (2) din Regulamentul nr. 883/2004, menționate în anexa X la acest regulament (a se vedea în acest sens Hotărârea din 15 septembrie 2015, Alimanovic, C-67/14, EU:C:2015:597, punctul 43).

83      Curtea a statuat deja că articolul 4 din Regulamentul nr. 883/2004 se aplică și unor astfel de prestații speciale în numerar de tip necontributiv (a se vedea în acest sens Hotărârea din 11 noiembrie 2014, Dano, C-333/13, EU:C:2014:2358, punctul 55).

84      Deși este adevărat că, potrivit unei jurisprudențe constante, articolul 70 din Regulamentul nr. 883/2004 nu are ca obiect stabilirea condițiilor de fond ale existenței dreptului la prestațiile menționate și că nimic nu se opune ca acordarea unor astfel de prestații unor cetățeni ai Uniunii inactivi din punct de vedere economic să fie subordonată cerinței ca aceștia să îndeplinească condițiile pentru a beneficia de un drept de ședere legală în statul membru gazdă (a se vedea în acest sens Hotărârea din 14 iunie 2016, Comisia/Regatul Unit, C-308/14, EU:C:2016:436, punctele 65 și 68, precum și jurisprudența citată), trebuie să se constate că JD și fiicele sale beneficiau în perioada în litigiu de un drept de ședere legal întemeiat pe articolul 10 din Regulamentul nr. 492/2011.

85      Rezultă că JD și fiicele sale beneficiază, în temeiul articolului 4 din Regulamentul nr. 883/2004, de dreptul la egalitatea de tratament în ceea ce privește prestațiile de subzistență în discuție în litigiul principal.

86      Or, excluderea în temeiul unei dispoziții naționale precum articolul 7 alineatul (1) a doua teză punctul 2 litera c) din SGB II a persoanelor care, la fel ca JD și fiicele sale, sunt resortisanți ai unui alt stat membru care își întemeiază dreptul de ședere pe articolul 10 din Regulamentul nr. 492/2011 de la orice drept la prestații de subzistență constituie o diferență de tratament în materie de prestații de securitate socială în raport cu resortisanții naționali.

87      Pe de altă parte, astfel cum s-a constatat deja în cadrul răspunsului la prima întrebare, derogarea de la principiul egalității de tratament în materie de asistență socială, prevăzută la articolul 24 alineatul (2) din Directiva 2004/38, nu se aplică unei situații precum cea în discuție în litigiul principal, în care resortisanții altor state membre beneficiază de un drept de ședere în temeiul articolului 10 din Regulamentul nr. 492/2011. În această privință, situația ce caracterizează, prin urmare, prezenta cauză se deosebește de cele în discuție în cauzele în care s-a pronunțat Hotărârea din 15 septembrie 2015, Alimanovic (C-67/14, EU:C:2015:597), precum și Hotărârea din 25 februarie 2016, García-Nieto și alții (C-299/14, EU:C:2016:114), în care aplicabilitatea acestei derogări a determinat Curtea să admită o derogare corespondentă de la principiul egalității de tratament prevăzut la articolul 4 din Regulamentul nr. 883/2004.

88      În acest context și pentru aceleași motive precum cele expuse în cadrul răspunsului la prima întrebare, excluderea prevăzută la articolul 7 alineatul (1) a doua teză punctul 2 litera c) din SGB II, întrucât conduce la refuzul categoric și automat al oricărui drept la prestațiile de subzistență în discuție în litigiul principal în favoarea resortisanților altor state membre care beneficiază de un drept de ședere întemeiat pe articolul 10 din Regulamentul nr. 492/2011, este contrară articolului 4 din Regulamentul nr. 883/2004.

89      Având în vedere ceea ce precedă, este necesar să se răspundă la a doua întrebare că articolul 4 din Regulamentul nr. 883/2004 coroborat cu articolul 3 alineatul (3) și cu articolul 70 alineatul (2) din acest regulament trebuie interpretat în sensul că se opune unei reglementări a unui stat membru în temeiul căreia un resortisant al unui alt stat membru și copiii săi minori care beneficiază, toți, în primul stat membru de un drept de ședere întemeiat pe articolul 10 din Regulamentul nr. 492/2011, pe baza școlarizării acestor copii în același stat, și care sunt afiliați în acest stat la un sistem de securitate socială, în sensul articolului 3 alineatul (1) din Regulamentul nr. 883/2004, sunt excluși în toate împrejurările și în mod automat de la dreptul la prestații speciale în numerar de tip necontributiv.

 Cu privire la cheltuielile de judecată

90      Întrucât, în privința părților din litigiul principal, procedura are caracterul unui incident survenit la instanța de trimitere, este de competența acesteia să se pronunțe cu privire la cheltuielile de judecată. Cheltuielile efectuate pentru a prezenta observații Curții, altele decât cele ale părților menționate, nu pot face obiectul unei rambursări.

Pentru aceste motive, Curtea (Marea Cameră) declară:

1)      Articolul 7 alineatul (2) și articolul 10 din Regulamentul nr. 492/2011 al Parlamentului European și al Consiliului din 5 aprilie 2011 privind libera circulație a lucrătorilor în cadrul Uniunii trebuie interpretate în sensul că se opun unei reglementări a unui stat membru în temeiul căreia un resortisant al unui alt stat membru și copiii săi minori care beneficiază, toți, în primul stat membru de un drept de ședere întemeiat pe articolul 10 din respectivul regulament, pe baza școlarizării acestor copii în același stat, sunt excluși în toate împrejurările și în mod automat de la dreptul la prestații prin care se urmărește asigurarea subzistenței acestora. Această interpretare nu este repusă în discuție de articolul 24 alineatul (2) din Directiva 2004/38 CE a Parlamentului European și a Consiliului din 29 aprilie 2004 privind dreptul la liberă circulație și ședere pe teritoriul statelor membre pentru cetățenii Uniunii și membrii familiilor acestora, de modificare a Regulamentului (CEE) nr. 1612/68 și de abrogare a Directivelor 64/221/CEE, 68/360/CEE, 72/194/CEE, 73/148/CEE, 75/34/CEE, 75/35/CEE, 90/364/CEE, 90/365/CEE și 93/96/CEE.

2)      Articolul 4 din Regulamentul nr. 883/2004 al Parlamentului European și al Consiliului din 29 aprilie 2004 privind coordonarea sistemelor de securitate socială coroborat cu articolul 3 alineatul (3) și cu articolul 70 alineatul (2) din acest regulament trebuie interpretat în sensul că se opune unei reglementări a unui stat membru în temeiul căreia un resortisant al unui alt stat membru și copiii săi minori care beneficiază, toți, în primul stat membru de un drept de ședere întemeiat pe articolul 10 din Regulamentul nr. 492/2011, pe baza școlarizării acestor copii în același stat, și care sunt afiliați în acest stat la un sistem de securitate socială, în sensul articolului 3 alineatul (1) din Regulamentul nr. 883/2004, sunt excluși în toate împrejurările și în mod automat de la dreptul la prestații speciale în numerar de tip necontributiv.

Semnături


*      Limba de procedură: germana.