Available languages

Taxonomy tags

Info

References in this case

Share

Highlight in text

Go

CONCLUZIILE AVOCATULUI GENERAL

ELEANOR SHARPSTON

prezentate la 12 septembrie 2013(1)

Cauza C-174/12

Alfred Hirmann

împotriva

Immofinanz AG

[cerere de decizie preliminară formulată de Handelsgericht Wien (Austria)]

(Dreptul societăților – Directiva 77/91/CEE – Răspunderea unei societăți comerciale pe acțiuni – Protecția investitorului care se bazează pe informații inexacte – Compatibilitatea unei norme naționale care prevede anularea unei tranzacții de cumpărare de acțiuni)





1.        În cazul în care un investitor achiziționează acțiuni ale unei societăți pe acțiuni de pe piața secundară (iar nu sub forma unei majorări a capitalului în acțiuni al respectivei companii) și susține ulterior să informațiile incluse în prospectul privind valorile imobiliare pe care s-a bazat pentru achiziționarea acțiunilor respective nu au fost nici complete, nici exacte, poate o instanță să oblige societatea să anuleze contractul, impunându-i în acest fel să răscumpere acțiunile și să restituie investitorului banii sau o astfel de măsură reparatorie este interzisă de dreptul Uniunii Europene? Iar respectivul investitor are dreptul la restituirea prețului de achiziție inițial sau a valorii acțiunilor la data la care formulează cererea?

2.        Handelsgericht Wien (Tribunalul Comercial, Viena), care a formulat prezenta cerere de decizie preliminară, a redactat întrebările în temeiul Directivei 77/91/CEE (denumită în continuare „A doua directivă «societăți»”)(2). Cu toate acestea, la 25 octombrie 2012, această directivă a fost abrogată și înlocuită cu una nouă, text reformat: Directiva 2012/30(3). Așadar, în prezentele concluzii, facem trimitere la A doua directivă „societăți” la timpul trecut. Cu toate acestea, în măsura în care dispozițiile directivei modificate se vor fi regăsit în mod substanțial în aceiași termeni în versiunea reformată (în această ipoteză, dispozițiile echivalente sunt identificate în notele de subsol), sperăm ca aprecierile să fie utile atât pentru viitor, cât și pentru trecut.

3.        Instanța de trimitere arată că articolul 15(4) din A doua directivă „societăți” limita dreptul unei societăți pe acțiuni de a distribui propriul capital acționarilor, în timp ce articolul 18(5) interzicea unei societăți să subscrie propriile acțiuni. Instanța națională ridică problema dacă aceste dispoziții se opuneau aplicării unei asemenea măsuri reparatorii în cazul unei societăți pe acțiuni, responsabilă civil față de un investitor, ce decurge dintr-o încălcare a propriilor obligații de a furniza informații. Interzicea A doua directivă „societăți” o asemenea măsură reparatorie în cazul în care aceasta ar fi implicat utilizarea capitalului subscris și ar fi putut conduce la intrarea în insolvență a societății? În sfârșit, principiul egalității de tratament al acționarilor se opunea unei asemenea măsuri reparatorii?

4.        În decizia de trimitere, instanța națională dorește, de asemenea, să fie lămurită cu privire la posibila relevanță pentru litigiul cu care a fost sesizată a Directivei privind prospectul(6), a Directivei privind obligațiile de transparență(7), a Directivei privind abuzul de piață(8) și a Directivei privind garanțiile(9).

 Dreptul Uniunii Europene

5.        Directivele citate de instanța națională se înscriu în două mari categorii: directive care vizează, în primul rând, guvernanța corporativă (A doua directivă „societăți” și Directiva privind garanțiile) și directive care vizează, în primul rând, protecția acționarilor (Directiva privind prospectul, Directiva privind obligațiile de transparență și Directiva privind abuzul de piață)(10). În vederea facilitării înțelegerii, le vom grupa în mod corespunzător în momentul expunerii legislației Uniunii Europene relevante.

 Directivele privind guvernanța corporativă

 A doua directivă „societăți”

6.        Al doilea și al patrulea considerent ale celei de A doua directive „societăți” prevedeau:

„[…] coordonarea dispozițiilor de drept intern privind constituirea societăților comerciale pe acțiuni și menținerea, majorarea și reducerea capitalului lor este deosebit de importantă pentru a asigura o protecție minimă echivalentă atât pentru acționarii, cât și pentru creditorii societăților în cauză;

[…]

[…] ar trebui adoptate dispoziții comunitare pentru menținerea capitalului, care constituie garanția creditorilor, în special prin interzicerea reducerii capitalului prin repartizarea nejustificată către acționari și prin limitarea dreptului societății de a-și achiziționa propriile acțiuni”.

7.        A doua directivă „societăți” se aplica tipurilor de societăți comerciale pe acțiuni enumerate la articolul 1 alineatul (1), care includeau, în ceea ce privește Austria, „die Aktiengesellschaft”(11).

8.        Articolul 6(12) din A doua directivă „societăți” impunea unei societăți comerciale pe acțiuni subscrierea unui capital minim înainte de constituire sau înainte de acordarea autorizației de începere a activității.

9.        Articolul 12(13) din aceeași directivă prevedea că „acționarii nu pot fi scutiți de obligația de a vărsa contribuțiile datorate”.

10.      Articolul 15 alineatul (1)(14) prevedea că:

„(a)      Cu excepția cazurilor de reducere a capitalului subscris, nu se poate repartiza acționarilor dacă, la data încheierii ultimului exercițiu financiar, activul net rezultat din conturile anuale ale societății este sau, după o astfel de repartizare, ar scădea sub cuantumul capitalului subscris plus rezervele care nu pot fi repartizate conform legii sau statutului.

[…]

(c)      Cuantumul repartizării către acționari nu poate depăși cuantumul profiturilor de la sfârșitul ultimului exercițiu financiar plus eventualele profituri reportate și sume retrase din rezerve disponibile în acest scop, minus orice pierderi reportate și sume depuse în rezerve în conformitate cu legea sau statutul.

(d)      Noțiunea de «repartizare» utilizată la literele (a) și (c) include, în special, plata dividendelor și a dobânzilor pentru acțiuni.”

11.      Articolul 16 prevedea că orice distribuire care contravine articolului 15 „trebuie restituită de acționarii care au primit-o, dacă societatea dovedește că acționarii în cauză aveau sau, în împrejurările date, nu puteau să nu aibă cunoștință de neregulile privind repartizarea efectuată în favoarea lor”.

Articolul 18 alineatul (1)(15) prevedea că „societatea comercială nu poate subscrie propriile acțiuni”. (Restul articolului 18 nu este relevant pentru prezenta cauză.)

12.      Articolul 19(16) permitea unei societăți comerciale să își achiziționeze propriile acțiuni conform condițiilor specificate în acesta. Respectivele condiții includeau, în special, acordarea unei autorizații din partea adunării generale, care fixa condițiile unor asemenea achiziții(17), faptul că achizițiile nu pot avea ca efect reducerea activului net sub nivelul cuantumului menționat la articolul 15 alineatul (1) litera (a)(18) și faptul că numai acțiunile achitate integral pot fi incluse în tranzacție(19). Statele membre puteau stabili pentru achiziții alte condiții, enumerate la articolul 19 alineatul (1) punctele (i)-(v).

13.      Articolul 20 alineatul (1) litera (d)(20) permitea statelor membre să nu aplice condițiile prevăzute la articolul 19 în ceea ce privește, inter alia, „acțiunile achiziționate în temeiul unei obligații legale”.

14.      În sfârșit, articolul 42 prevedea că, la punerea în aplicare a celei de A doua directive „societăți”, „statele membre […] asigură tratamentul egal al tuturor acționarilor aflați în condiții identice”.

 Directiva privind garanțiile

15.      Directiva privind garanțiile vizează, inter alia, cazurile de nulitate a unei societăți comerciale și consecințele nulității.

16.      Articolul 12 din Directiva privind garanțiile stipulează că statele membre pot să prevadă nulitatea societăților doar dacă aceasta este pronunțată prin hotărâre judecătorească și exclusiv în cazurile menționate la litera (b) punctele (i)-(vi).

17.      Articolul 13 specifică efectele nulității.

 Directivele privind protecția acționarilor

 Directiva privind prospectul

18.      Obiectivele Directivei privind prospectul includ armonizarea prevederilor privind întocmirea, aprobarea și difuzarea prospectului care urmează să fie publicat în cazul unei oferte publice de valori mobiliare sau pentru admiterea valorilor mobiliare la tranzacționarea pe o piață reglementată de pe teritoriul unui stat membru.

19.      Considerentul (10) al Directivei privind prospectul prevede că directiva are ca obiect „garantarea protecției investitorilor și eficacitatea pieței”.

20.      Considerentul (19) prevede că „[t]rebuie introduse în toate statele membre garanții care vizează protejarea intereselor investitorilor efectivi și potențiali, pentru a permite respectivilor investitori să evalueze [riscul] în cunoștință de cauză și să ia astfel deciziile de investiții în deplină cunoștință de cauză”.

21.      Articolul 5 din Directiva privind prospectul prevede ca prospectul să conțină „toate informațiile care […] sunt informații necesare pentru a permite investitorilor să evalueze în cunoștință de cauză patrimoniul, situația financiară, rezultatele și perspectivele emitentului și ale eventualilor garanți, precum și taxele aferente acestor valori mobiliare. Aceste informații se prezintă sub o formă ușor de analizat și de înțeles”.

22.      Articolul 6 din Directiva privind prospectul prevede:

„(1)      Statele membre se asigură că răspunderea față de informațiile furnizate într-un prospect revine cel puțin emitentului sau organelor sale de administrație, de conducere sau de supraveghere, ofertantului, persoanei care solicită admiterea la tranzacționarea pe o piață reglementată sau garantului, după caz. Prospectul identifică în mod clar persoanele responsabile după numele și funcția lor sau, în cazul persoanelor juridice, după numele și sediul lor social și furnizează o declarație din partea lor care certifică, conform competenței lor, că datele prospectului sunt conforme cu realitatea și nu conțin omisiuni de natură a le altera valoarea.

(2)      Statele membre se asigură că actele cu putere de lege și actele administrative din domeniul răspunderii civile se aplică persoanelor responsabile de informațiile furnizate în prospecte.

[…]”

23.      Articolul 25 alineatul (1) din Directiva privind prospectul prevede:

„Fără a aduce atingere dreptului lor de a aplica sancțiuni penale sau sistemului lor de răspundere civilă, statele membre se asigură că, în conformitate cu legislația lor internă, se pot lua măsurile sau sancțiunile administrative corespunzătoare împotriva persoanelor răspunzătoare, în cazul în care nu s-au respectat dispozițiile adoptate în conformitate cu prezenta directivă. Statele membre se asigură că aceste măsuri sunt efective, proporționale și cu efect de descurajare.”

 Directiva privind obligațiile de transparență

24.      Directiva privind obligațiile de transparență are ca obiect, inter alia, consolidarea protecției investitorilor și eficientizarea pieței impunând emitenților de valori mobiliare să asigure, printr-un flux regulat de informații, un grad de transparență adecvat(21).

25.      Articolul 7 din Directiva privind obligațiile de transparență prevede:

„Statele membre iau măsuri astfel încât responsabilitatea informațiilor care trebuie furnizate și publicate în conformitate cu dispozițiile articolelor 4, 5, 6 și 16 să îi revină cel puțin emitentului sau organelor de administrație, de conducere sau de supraveghere ale acestuia, iar actele cu putere de lege și actele administrative în materie de responsabilitate să se aplice emitenților, organelor prevăzute la prezentul articol sau persoanelor responsabile în cadrul emitentului.”

26.      Articolele 4, 5, 6 și 16 din Directiva privind obligațiile de transparență prevăd ca emitentul să publice: un raport financiar anual, un raport financiar semestrial, o declarație a conducerii sale și orice modificare a drepturilor de vot anexate diferitelor categorii de acțiuni sau de valori mobiliare.

27.      Articolul 17 din Directiva privind obligațiile de transparență, intitulat „Obligații de informare care se aplică pentru emitenții ale căror acțiuni sunt admise la tranzacționare pe o piață reglementată”, prevede:

„(1)      Emitentul de acțiuni admise la tranzacționare pe o piață reglementată asigură tratamentul egal pentru toți deținătorii de acțiuni care se află într-o situație identică.

[…]”

28.      Articolul 28 alineatul (1) din Directiva privind obligațiile de transparență prevede:

„Fără a aduce atingere dreptului lor de a impune sancțiuni penale, statele membre veghează ca, în conformitate cu legislația internă, să poată fi adoptate măsuri administrative corespunzătoare sau să poată fi impuse persoanelor responsabile sancțiuni civile și/sau administrative, în cazul nerespectării dispozițiilor stabilite în prezenta directivă. Statele membre veghează ca aceste măsuri să fie efective, proporționale și cu efect de descurajare.”

 Directiva privind abuzul de piață

29.      Directiva privind abuzul de piață vizează, inter alia, promovarea integrității pieței prin armonizarea legislațiilor statelor membre care interzic utilizarea abuzivă a informațiilor confidențiale și manipularea pieței.

30.      Articolul 14 alineatul (1) din Directiva privind abuzul de piață prevede:

„Fără a aduce atingere dreptului lor de a impune sancțiuni penale, statele membre se asigură că, în conformitate cu legislația internă, se pot lua măsuri administrative corespunzătoare sau că pot fi aplicate sancțiuni administrative persoanelor responsabile de încălcarea dispozițiilor adoptate pentru aplicarea prezentei directive. Statele membre garantează că măsurile în cauză sunt efective, proporționale și cu efect de descurajare.”

 Dreptul austriac

31.      Kapitalmarktgesetz (Legea privind valorile mobiliare) prevede la articolul 5 (privind tranzacțiile cu consumatorii):

„(1)      În cazul în care are loc o ofertă care intră sub incidența obligației de publicare a unui prospect, fără publicarea prealabilă a unui prospect sau a informațiilor solicitate la articolul 6, investitorii care reprezintă consumatori în sensul articolului 1 alineatul (1) punctul 2 din Konsumentenschutzgesetz (Legea privind protecția consumatorului)(22) pot renunța la oferta lor sau la contract.

[…]

(4)      Dreptul de renunțare conform alineatului (1) se stinge după o săptămână care începe să curgă după ziua în care prospectul sau informațiile conform articolului 6 au fost date publicității. [...]

(5)      Acordurile care sunt contrare dispozițiilor alineatelor (1)-(4) și care sunt în dezavantajul consumatorilor sunt nule.

(6)      Drepturile mai extinse ale investitorilor conferite de alte dispoziții nu sunt afectate.”

32.      Articolul 6 din Kapitalmarktgesetz, intitulat „Suplimentul la prospect”, prevede:

„(1)      Orice fapt nou semnificativ sau orice eroare materială sau inexactitate privind informațiile cuprinse în prospect, care este de natură să influențeze evaluarea valorilor mobiliare sau a investițiilor și care survine sau se constată între momentul aprobării prospectului și închiderea definitivă a ofertei publice ori, dacă aceasta survine mai devreme, aprobarea tranzacționării pe o piață reglementată, se menționează într-un supliment la prospect (informații de modificare sau completare). Acest supliment (informații de modificare sau completare) trebuie publicat și depus de solicitant [articolul 8a alineatul (1)] fără întârziere, cel puțin conform acelorași reguli valabile pentru publicarea și depunerea prospectului inițial. [...]

(2)      Investitorii care au acceptat deja să achiziționeze valori mobiliare, să subscrie la acestea sau să investească după ce a survenit un fapt nou, o eroare materială sau o inexactitate în sensul alineatului (1), dar înainte de publicarea suplimentului relevant, au dreptul să își retragă acordul în termen de două zile lucrătoare după publicarea suplimentului. Articolul 5 se aplică mutatis mutandis. Dimpotrivă, dacă investitorii reprezintă consumatori în sensul articolului 1 alineatul (1) punctul 2 din Konsumentenschutzgesetz, se aplică și termenul prevăzut la articolul 5 alineatul (4).”

33.      Articolul 11 din Kapitalmarktgesetz, intitulat „Răspunderea privind prospectul”, prevede:

„(1)      Sunt responsabili față de fiecare investitor în parte, pentru prejudiciul produs acestuia ca urmare a încrederii sale în informațiile conținute în prospect sau în celelalte informații necesare conform prezentei legi federale (articolul 6), care sunt relevante pentru evaluarea valorilor mobiliare sau a investițiilor:

1.      emitentul, pentru informațiile incorecte sau incomplete prezentate din vina proprie, a angajaților săi sau a altor persoane care au participat la elaborarea prospectului,

[…]

(6)      Întinderea răspunderii față de fiecare investitor în parte, în măsura în care comportamentul cauzator de prejudiciu nu a fost intenționat, este dată de prețul de achiziție plătit de investitor plus spezele și dobânzile calculate începând cu data achitării prețului de achiziție.

(7)      Cererile investitorilor în conformitate cu prezenta lege federală trebuie formulate în instanță în termen de 10 ani de la încheierea ofertei aflate sub incidența obligației de publicare a unui prospect; dreptul de creanță expiră după acest termen.

(8)      Aceasta nu aduce atingere drepturilor la despăgubire rezultate din încălcarea altor dispoziții legale sau a contractelor.”

34.      Aktiengesetz (Legea societăților comerciale pe acțiuni) prevede la articolul 52 („Interdicția de restituire a aporturilor”):

„Nu este permisă restituirea aporturilor; cât timp există societatea, aceștia nu au dreptul decât la profitul exercițiului financiar rezultat din bilanțul anual, în măsura în care acesta nu este exclus de la distribuire în temeiul legii sau al statutului societății. Plata prețului de achiziție în cazul cumpărării valabile a propriilor acțiuni nu constituie restituire a aporturilor (articolele 65 și 66).”

 Situația de fapt, procedura și întrebările preliminare

35.      La 7 ianuarie 2005, domnul Alfred Hirmann a cumpărat, prin intermediul unui broker, 1 375,02406(23) acțiuni de la Immofinanz AG (denumită în continuare „Immofinanz”), o societate pe acțiuni („Aktiengesellschaft”), pentru suma de 10 013,75 euro. Tranzacția a fost efectuată pe piața secundară, iar nu sub forma unei majorări a capitalului societății Immofinanz. Domnul Hirmann a achitat prețul de achiziție către societatea pe acțiuni Aviso Zeta AG (denumită în continuare „Aviso Zeta”), iar în schimb acțiunile au fost depuse pe numele său într-un depozit de titluri de valoare deschis la Aviso Zeta.

36.      Domnul Hirmann a formulat la 15 august 2011 o acțiune împotriva societății Immofinanz în temeiul articolului 6 alineatul (2) coroborat cu articolul 5 alineatul (4) din Kapitalmarktgesetz și cu articolul 11 din Kapitalmarktgesetz referitor la sistemul nulității pe motiv de eroare și al daunelor interese. Acesta solicită acum anularea tranzacției de cumpărare de acțiuni. Situația ar implica restituirea prețului de achiziție în schimbul transferului corespunzător al acțiunilor către Immofinanz.

37.      Domnul Hirmann acuză Immofinanz de practici frauduloase și înșelătoare, în special de manipularea cursului și de măsuri ilegale de susținere a cursului acțiunilor. El afirmă că prospectul de investiții pe piața de capital disponibil la data respectivă, pe baza căruia a luat decizia de a achiziționa acțiunile, era înșelător. Contrar specificațiilor din prospect, veniturile obținute din emisiunea de acțiuni au fost utilizate în realitate pentru cumpărarea de acțiuni ale societății Immofinanz în scopul manipulării cursului și al speculării. Utilizarea abuzivă a fondurilor a avut drept consecință creșterea riscului, care nu figura în prospect. În general, datele din prospectul de investiții pe piața de capital nu erau nici complete, nici conforme cu realitatea; de asemenea, nu erau inteligibile sau ușor de analizat.

38.      Immofinanz contestă afirmațiile privind situația de fapt. Aceasta susține în continuare că legislația Uniunii Europene nu permite, pe durata existenței societății, restituirea aporturilor către acționari. Angajarea în acest fel a răspunderii unei societăți pe acțiuni față de membrii săi – pe orice temei juridic – este contrară interdicției de restituire a investițiilor prevăzute de legislația Uniunii Europene.

39.      În acest context și înainte de a lua o hotărâre cu privire la situația de fapt în speță, Handelsgericht Wien a suspendat judecarea cauzei și a adresat următoarele întrebări:

„1)      O normă națională care prevede răspunderea unei societăți pe acțiuni, în calitate de emitentă, față de un cumpărător de acțiuni, ca urmare a încălcării obligațiilor de informare prevăzute de legislația pieței de capital conform următoarelor reglementări cuprinse în:

–        articolele 6 și 25 din [Directiva privind prospectul];

–        articolele 7, 17 și 28 din [Directiva privind obligațiile de transparență] și

–        articolul 14 din [Directiva privind abuzul de piață],

este compatibilă cu articolele 12, 15, 16, 19 și 42 din [A doua directivă «societăți»] în versiunea în vigoare?

2)      Articolele 12, 15, 16 și, în special, 18, 19 și 42 din [A doua directivă «societăți»], în versiunea în vigoare, trebuie interpretate în sensul că se opun unei reglementări naționale care prevede că, în cadrul exercitării răspunderii prevăzute la întrebarea 1), o societate pe acțiuni trebuie să răscumpere acțiunile restituindu-i cumpărătorului prețul achiziției?

3)      Articolele 12, 15, 16, 18, 19 și 42 din [A doua directivă «societăți»], în versiunea în vigoare, trebuie interpretate în sensul că răspunderea societății pe acțiuni, astfel cum este aceasta formulată la întrebarea 1)

–        poate include și activul net al societății [capital subscris și fonduri de rezervă în sensul articolului 15 alineatul (1) litera (a) din directiva menționată], respectiv

–        poate exista chiar și atunci când ar putea avea drept consecință intrarea în insolvență a societății pe acțiuni?

4)      Articolele 12 și 13 din [Directiva privind garanțiile] trebuie interpretate în sensul că se opun unei reglementări naționale care prevede o anulare retroactivă a achiziției de acțiuni, astfel încât trebuie să se considere că anularea contractului de cumpărare de acțiuni produce efecte ex nunc (a se vedea Hotărârea Curții din 15 aprilie 2010, E. Friz, C-215/08, Rep., p. I-2947)?

5)      Articolele 12, 15, 16, 18, 19 și 42 din [A doua directivă «societăți»], în versiunea în vigoare, și articolele 12 și 13 din [Directiva privind garanțiile] trebuie interpretate în sensul că răspunderea se limitează la valoarea acțiunilor, în cazul unei societăți cotate la bursă, la cursul acțiunilor la bursă, la data formulării solicitării, astfel încât, în numite condiții, acționarul primește înapoi o sumă mai mică decât prețul pe care l-a plătit inițial pentru acțiuni?”

40.      Au prezentat observații scrise domnul Hirmann, Immofinanz, Aviso Zeta, guvernele austriac și portughez și Comisia Europeană. Domnul Hirmann, Immofinanz, guvernul portughez și Comisia au prezentat observații orale în ședința care a avut loc la 17 aprilie 2013.

 Considerații introductive

41.      Înainte de a aprecia cele cinci întrebări adresate de instanța națională, trebuie clarificate mai multe aspecte preliminare.

42.      În primul rând, constatăm că, deși armonizează elementele principale, directivele privind protecția acționarilor lasă în multe privințe o marjă de apreciere semnificativă legislației naționale.

43.      Astfel (de exemplu), articolul 6 alineatul (2) din Directiva privind prospectul impune statelor membre să se asigure că „actele cu putere de lege și actele administrative din domeniul răspunderii civile se aplică persoanelor responsabile de informațiile furnizate în prospecte”. Acesta este completat de articolul 25 alineatul (1), care prevede ca statele membre „să se asigure că, în conformitate cu legislația lor internă, se pot lua măsurile sau sancțiunile administrative corespunzătoare împotriva persoanelor răspunzătoare” (sublinierea noastră), „fără a aduce atingere sistemului lor de răspundere civilă”.

44.      În mod similar, articolul 28 alineatul (1) din Directiva privind obligațiile de transparență și articolul 14 alineatul (1) din Directiva privind abuzul de piață includ dispoziții, în esență, paralele. În primul rând, dreptul statelor membre de a impune sancțiuni penale este în mod expres prezervat. Apoi, statele membre sunt supuse unei obligații („veghează”), astfel încât, în conformitate cu legislația internă, să poată fi adoptate măsuri administrative și să poată fi impuse sancțiuni civile și/sau administrative(24). În sfârșit, statele membre „veghează” ca „aceste măsuri să fie efective, proporționale și cu efect de descurajare”.

45.      Rezultă că, exceptând cazul în care o anumită măsură reparatorie pentru încălcarea unei obligații care se înscrie în domeniul de aplicare al respectivelor directive este interzisă în mod specific (fie prin directiva în cauză, fie printr-o altă măsură a UE), statele membre sunt libere să prevadă ceea ce consideră adecvat.

46.      În al doilea rând, deși instanța națională nu a constatat încă dacă și eventual în ce măsură Immofinanz a furnizat informații înșelătoare care l-au determinat pe domnul Hirmann să achiziționeze acțiuni pe care, probabil, în alte circumstanțe, nu le-ar fi achiziționat, anumite fapte sunt certe. Domnul Hirmann a achiziționat un număr de acțiuni, la o anumită dată, cu un anumit preț. Respectivele acțiuni au fost achiziționate de pe piața secundară, prin intermediul unui broker (Aviso Zeta). Prețul acțiunilor a fost achitat integral. Cu toate acestea, achiziția nu are nicio legătură cu majorarea capitalului subscris al societății Immofinanz. Aceasta a constituit o tranzacție cu acțiuni obișnuită, astfel cum se întâmplă zilnic pe piața de acțiuni.

47.      În al treilea rând, este important nu numai să se facă distincția între sancțiunile civile și cele administrative, pe de o parte, și sancțiunile penale, de pe altă parte, ci și să se ia în considerare ceea ce se solicită cu adevărat în procedura națională care a generat prezenta trimitere. În cadrul acestei proceduri, domnul Hirmann solicită să fie repus în poziția în care s-ar fi găsit dacă nu ar fi achiziționat acțiunile: anularea tranzacției și recuperarea banilor și a dobânzilor calculate începând cu data achiziției (7 ianuarie 2005) și până la data pronunțării hotărârii de către instanța națională. Înainte de toate, s-ar putea ridica întrebarea dacă o astfel de solicitare trebuie într-adevăr caracterizată ca o solicitare care urmărește să impună o „sancțiune” de orice fel – pare mai degrabă o acțiune în restituire sau o acțiune în angajarea răspunderii civile a societății ca urmare a încălcării obligațiilor sale. Cu toate acestea, în măsura în care soluționarea sau nesoluționarea respectivei solicitări depinde de existența unei obligații de a furniza informații corecte unui potențial acționar și de încălcarea respectivei obligații, s-ar putea invoca faptul că sancțiunea civilă pentru încălcarea obligației (în cazul în care se demonstrează producerea unei astfel de încălcări) prevăzute de legislația națională constă în a impune societății să anuleze tranzacția și să restituie prețul de achiziție. În cazul în care nu a existat o asemenea obligație, nu va fi impusă nicio sancțiune ca urmare a încălcării (cu atât mai puțin o sancțiune care să fie „efectivă, proporțională și cu efect de descurajare”).

48.      În cele din urmă, există aspecte legate de cronologie care trebuie luate în considerare.

49.      Domnul Hirmann a achiziționat acțiunile la 7 ianuarie 2005. Dacă și în măsura în care a achiziționat acțiunile pe baza unor informații înșelătoare furnizate de Immofinanz, data achiziționării a reprezentat data la care s-a produs încălcarea obligației. La acea dată, termenele pentru transpunerea celei de A doua directive „societăți” (1 ianuarie 1994)(25) și a Directivei privind abuzul de piață (12 octombrie 2004) expiraseră. Data relevantă pentru analizarea măsurii reparatorii care ar trebui pusă la dispoziția domnului Hirmann nu reprezintă totuși data în cauză, ci 15 august 2011, data la care acesta a sesizat instanța națională solicitând anularea tranzacției cu acțiuni. În acel stadiu, termenele pentru transpunerea Directivei privind prospectul (1 iulie 2005), a Directivei privind obligațiile de transparență (20 ianuarie 2007) și a Directivei privind garanțiile (o codificare – ultimul termen pentru transpunere specificat în anexa I partea B este 1 ianuarie 2007) expiraseră, de asemenea, toate.

50.      În acest context, vom analiza diferitele întrebări adresate de instanța națională.

 Evaluare

 Întrebările 1), 2) și 3)

51.      Primele trei întrebări ale instanței naționale vizează diferitele fațete ale problemei dacă A doua directivă „societăți” interzicea anularea unei tranzacții cu acțiuni în cazul în care o societate și-a încălcat obligațiile de a furniza informații potențialilor investitori. În consecință, le vom analiza împreună. În esență, instanța de trimitere întreabă dacă articolele 12, 15, 16, 18, 19 și/sau 42 din A doua directivă „societăți” se opuneau unei legislații naționale de punere în aplicare a directivelor privind protecția acționarilor care prevedea că, în cazul în care o societate pe acțiuni își încalcă obligațiile, aceasta răspunde în calitate de emitent față de un investitor și trebuie să restituie prețul de achiziție și să răscumpere acțiunile. În plus, instanța națională întreabă dacă obligarea unei societăți pe acțiuni să își asume o astfel de răspundere contravine celei de A doua directive „societăți”, chiar dacă aceasta implică utilizarea propriilor active fixe (capital subscris și rezerve) și/sau posibilitatea intrării în insolvență a societății.

52.      Preocuparea subiacentă a instanței naționale pare să fie în mod esențial aceea că, într-un anumit fel, măsurile luate de Austria pentru punerea în aplicare a „altor” măsuri ale Uniunii Europene – în special directivele privind protecția acționarilor –, pot fi unele pe care legiuitorul Uniunii Europene nu le-a prevăzut și că (în mod neintenționat) Austria a creat astfel o situație în care măsura reparatorie prevăzută pentru încălcarea drepturilor conferite de una sau de mai multe dintre respectivele directive contravine celei de A doua directive „societăți”. În scopul de a oferi cea mai bună asistență instanței naționale, vom adopta în consecință o abordare oarecum neortodoxă pentru analiza primelor trei întrebări. Vom analiza, în primul rând, ceea ce prevăd cele trei directive (și, mult mai important, ceea ce nu prevăd) cu privire la modul în care trebuie puse în aplicare, atrăgând atenția asupra marjei de apreciere lăsate de legiuitorul Uniunii Europene statelor membre. Vom aborda apoi A doua directivă „societăți” și vom analiza (numeroasele) dispoziții din respectiva directivă indicate de instanța de trimitere, ridicând întrebarea dacă vreuna dintre aceste dispoziții nu interzice totuși o normă națională ca cea în discuție în cauza principală.

 Directivele privind protecția acționarilor

 Directiva privind prospectul

53.      Articolul 6 alineatul (1) din Directiva privind prospectul prevede ca statele membre să se asigure că răspunderea față de informațiile furnizate într-un prospect revine cel puțin, inter alia, emitentului. Departe de a contraveni, o normă națională care angajează răspunderea unei societăți pe acțiuni, în calitate de emitent, față de un investitor, în cazul încălcării obligațiilor de informare, este conformă cu respectiva dispoziție. Este adevărat că articolul 6 alineatul (1) permite angajarea răspunderii altor organisme decât emitentul, „după caz”, în ceea ce privește încălcarea obligațiilor de informare. Cu toate acestea, nimic din materialul prezentat Curții nu sugerează că în prezenta cauză o altă entitate decât Immofinanz, în calitate de emitent, era responsabilă pentru informațiile incluse în prospect. În situațiile în care emitentul este responsabil pentru informațiile furnizate, articolul 6 prevede clar că emitentul este considerat responsabil în cazul în care respectivele informații sunt incorecte sau înșelătoare.

54.      Articolul 6 alineatul (1) din Directiva privind prospectul nu specifică „măsurile administrative” care trebuie luate sau „sancțiunile administrative” care se impun în cazul în care se stabilește o astfel de răspundere. Articolul 6 alineatul (2) prevede (în termeni imperativi) ca statele membre „să se asigure că actele cu putere de lege și actele administrative în domeniul răspunderii civile” se aplică „persoanelor responsabile de informațiile furnizate în prospecte”, însă nu specifică o măsură reparatorie civilă care ar trebui pusă la dispoziție. Articolul 25 confirmă doar că măsurile și sancțiunile administrative pe care trebuie să le impună statele membre se pot lua „fără a aduce atingere sistemului lor de răspundere civilă” (și nici dreptului lor de a aplica sancțiuni penale).

55.      În consecință, în temeiul Directivei privind prospectul, statele membre dispun de o marjă largă de apreciere, sub rezerva principiilor generale de drept al UE și a oricărei dispoziții relevante din legislația UE, cu privire la natura măsurii reparatorii pe care o pun la dispoziție în conformitate cu sistemul lor de răspundere civilă.

56.      În speță, norma națională din cadrul cauzei principale prevede restituirea prețului de achiziție corelată cu restituirea acțiunilor către societate. Această alegere a măsurii reparatorii revine statului membru. În mod evident, aceasta nu contravine sau nu subminează sancțiuni penale ori măsuri sau sancțiuni administrative care ar putea fi, de asemenea, aplicate. Și, cu siguranță, Directiva privind prospectul nu se opune acesteia. Măsura reparatorie este în mod clar proporțională cu daunele suferite de investitor. Nu este în mod clar disproporționată în raport cu încălcarea obligațiilor de informare. Este de natură să îi descurajeze pe emitenți de la a-i induce în eroare pe investitori în ceea ce privește achiziționarea de acțiuni prin încălcarea obligațiilor de informare și, în consecință, este susceptibilă de a fi, de asemenea, eficientă și cu efect de descurajare. Astfel, considerăm că aceasta respectă principiile generale de drept ale UE și este, în același timp, de natură să contribuie la realizarea obiectivelor Directivei privind prospectul.

 Directiva privind obligațiile de transparență

57.      Articolul 7 din Directiva privind obligațiile de transparență prevede ca statele membre să ia măsuri astfel încât responsabilitatea pentru informațiile care trebuie furnizate și publicate în conformitate cu această directivă să îi revină emitentului sau organelor de administrație, de conducere sau de supraveghere ale acestuia. Considerăm că o normă națională care prevede răspunderea unei societăți, în calitate de emitent, ca urmare a încălcării obligațiilor de informare în temeiul directivei respective reflectă în mod corect dispozițiile cuprinse în articolul sus-menționat. De asemenea, o astfel de normă nu pare să contravină principiului egalității de tratament enunțat la articolul 17 din directivă.

58.      Directiva privind obligațiile de transparență nu specifică măsura reparatorie civilă care ar trebui pusă la dispoziție în cazul în care este stabilită răspunderea emitentului. Articolul 28 alineatul (1) prevede doar că statele membre veghează ca „să poată fi adoptate măsuri administrative corespunzătoare sau să poată fi impuse persoanelor responsabile sancțiuni civile și/sau administrative” (fără a aduce atingere dreptului de a impune sancțiuni penale), adăugând că „statele membre veghează ca aceste măsuri să fie efective, proporționale și cu efect de descurajare”.

59.      Ca și în cazul Directivei privind prospectul, legiuitorul Uniunii Europene a lăsat și de data aceasta statelor membre o marjă largă de apreciere. Considerăm că o măsură reparatorie care obligă o societate să restituie prețul de achiziție și să răscumpere propriile acțiuni se încadrează în mod corect în marja de apreciere și (astfel cum am arătat mai sus) nu este excepțională din perspectiva principiilor generale de drept al Uniunii Europene. De asemenea, din ceea ce putem constata, aceasta nu contravine sau nu subminează nicio sancțiune penală ori măsură sau sancțiune administrativă care poate fi, de asemenea, aplicată.

 Directiva privind abuzul de piață      

60.      Articolul 14 din Directiva privind abuzul de piață prevede ca statele membre să se asigure că se pot lua „măsuri administrative corespunzătoare” sau că pot fi aplicate „sancțiuni administrative” „persoanelor responsabile” de încălcarea respectivei directive, „fără a aduce atingere dreptului lor de a impune sancțiuni penale”. La fel ca Directiva privind prospectul și Directiva privind obligațiile de transparență, nici Directiva privind abuzul de piață nu specifică măsura reparatorie civilă care ar trebui pusă la dispoziție în cazul stabilirii răspunderii emitentului. În consecință, statele membre dispun din nou de o marjă largă de apreciere în acest sens, sub rezerva limitărilor impuse de principiile generale de drept al Uniunii și a oricărei alte legislații relevante a Uniunii. În măsura în care o societate pe acțiuni încalcă dispozițiile directivei în cauză, o normă națională care angajează răspunderea societății pentru respectiva încălcare este conformă cu textul și cu obiectivul articolului 14 din Directiva privind abuzul de piață.

61.      Considerăm că măsura reparatorie prevăzută de legislația internă austriacă în cadrul sistemului de drept civil, în cazul în care este stabilită o astfel de răspundere, se încadrează în mod corect în marja de apreciere de care beneficiază statele membre. Considerăm, de asemenea (din motivele pe care le-am menționat deja), că aceasta este conformă cu principiile generale de drept al Uniunii. În cele din urmă, din ceea ce putem constata, aceasta nu contravine sau nu subminează nicio sancțiune penală ori măsură sau sancțiune administrativă care poate fi, de asemenea, aplicată.

62.      În consecință, concluzionăm că Directiva privind prospectul, Directiva privind obligațiile de transparență și Directiva privind abuzul de piață nu se opun unei norme naționale care prevede ca, în cazul în care își încalcă obligațiile care decurg din prezentele directive, unei societăți pe acțiuni să i se impună să răscumpere acțiunile și să restituie investitorului prețul de achiziție.

 A doua directivă „societăți”

63.      Chiar dacă directivele privind protecția acționarilor nu se opun unei asemenea norme naționale (deși, într-adevăr, pare să fie în conformitate cu textele acestora și pare să le promoveze obiectivele), aceasta nu contravine totuși – astfel cum susține Immofinanz – celei de A doua directive „societăți”?

64.      Immofinanz și Aviso Zeta susțin că A doua directivă „societăți” se opunea unei asemenea norme naționale, deoarece aceasta se opunea principiului menținerii capitalului, interdicției impuse unei societăți de a achiziționa propriile acțiuni și principiului egalității de tratament. În special, Immofinanz și Aviso Zeta susțin că A doua directivă „societăți” se opunea unei asemenea răspunderi privind activele nete ale societății sau care este atât de extinsă încât să poată determina intrarea în insolvență a societății.

65.      Domnul Hirmann, guvernul portughez și Comisia susțin că A doua directivă „societăți” nu se opunea normei naționale în discuție, chiar dacă, pentru a-și asuma respectiva responsabilitate, o societate pe acțiuni ar trebui să utilizeze propriile active nete sau să intre în insolvență.

66.      Guvernul austriac se limitează să aducă în atenția Curții două hotărâri ale Oberster Gerichtshof (Curtea Supremă din Austria) pronunțate la 30 martie 2011(26) și la 15 martie 2012(27), la care a achiesat. În cadrul respectivelor hotărâri, Oberster Gerichtshof a susținut că dispozițiile cuprinse în A doua directivă „societăți” nu se opun anulării unui contract de cumpărare de acțiuni și restituirii sumelor de bani plătite.

67.      Considerăm că A doua directivă „societăți” nu se opune normei naționale în cauză.

68.      Instanța de trimitere a invocat numeroase dispoziții ale celei de A doua Directive „societăți”. Pentru a impune o oarecare ordine în analiza noastră, le vom aborda după cum urmează. (1) Vom începe prin a analiza dacă o plată primită de domnul Hirmann în conformitate cu norma națională ar constitui o distribuire interzisă de articolul 15, care trebuie recuperată în temeiul articolului 16. (2) Ulterior, vom analiza dispoziția prin care unei societăți i se interzice să achiziționeze propriile acțiuni și excepțiile de la aceasta (articolele 18, 19 și 20). (3) Vom continua cu analizarea cerinței privind egalitatea de tratament a acționarilor (articolul 42). (4) Vom încheia analiza cu examinarea articolului rămas din lista prezentată de instanța de trimitere (articolul 12). (5) În cele din urmă, vom analiza aspectul dacă posibilitatea ca, pentru asumarea unei astfel de răspunderi, o societate pe acțiuni să fie obligată să utilizeze propriile active nete sau să intre în insolvență influențează concluziile la care am ajuns.

 Normele privind distribuirea (articolele 15 și 16)

69.      Articolul 15 se opunea unei distribuiri către un acționar în cazul în care ultimele conturi anuale ale societății indicau faptul că valoarea activelor nete ale acesteia era sau, în urma distribuirii, ar fi fost mai mică decât valoarea capitalului subscris al acesteia. (În articolul 6 se specifica o valoare minimă a capitalului subscris înainte ca o societate pe acțiuni să poată fi constituită sau să obțină autorizația de începere a activității.) Însă termenul „distribuire” include răspunderea legală a unei societăți de a restitui prețul de achiziție unui investitor în cazul în care aceasta și-a încălcat obligațiile de furnizare de informații?

70.      Termenul „distribuire” de la articolul 15 nu a fost definit în A doua directivă „societăți”, deși articolul 15 alineatul (1) litera (d) prevedea că acesta „include, în special, plata dividendelor și a dobânzilor pentru acțiuni”. Considerăm că acest termen ar trebui interpretat ca excluzând o plată de despăgubire a unui investitor care suferă un prejudiciu ca urmare a încălcării de către societate a propriilor obligații.

71.      O astfel de interpretare nu este contrară obiectivelor articolului 15, astfel cum sunt formulate în al doilea și în al patrulea considerent ale celei de A doua directive „societăți”, care constau în asigurarea unei protecții minime echivalente atât pentru acționari, cât și pentru creditori prin, inter alia, impunerea menținerii capitalului societăților pe acțiuni, „în special prin interzicerea reducerii capitalului prin distribuirea nejustificată către acționari”. Scopul este de a evita distribuiri necorespunzătoare din capitalul subscris către acționari, în calitatea lor de acționari, care sunt nejustificate. În schimb, o plată către un investitor care a fost înșelat de prospectul societății în ceea ce privește achiziționarea de acțiuni nu este efectuată către acesta în calitatea sa de acționar (din motivele pe care le vom explica în continuare), ci este o despăgubire la care este îndreptățită respectiva persoană.

72.      O astfel de plată nu este inițiată de societatea însăși, ci este efectuată în vederea îndeplinirii unei obligații legale. Obligația de a efectua plata rezultă din raportul societății cu potențiali investitori care se bazează pe prospecte atunci când decid să investească, iar nu din raportul cu acționarii existenți. Astfel, dacă la finalul procedurii naționale în prezenta cauză ar fi impusă efectuarea unei plăți, respectiva plată ar fi efectuată ca urmare a faptului că domnul Hirmann este un creditor terț care a formulat o plângere împotriva societății, iar nu ca urmare a faptului că este acționar.

73.      O asemenea plată nu este, în opinia noastră, o „distribuire” a capitalului în sensul articolului 15 alineatul (1), chiar și în cazul în care creditorul terț este, de asemenea, acționar în cadrul societății în cauză. Mai multe exemplificări ar putea ajuta la clarificarea acestui punct.

74.      Să presupunem, de exemplu, că proprietarul clădirii de birouri în care se află societatea este acționar în cadrul societății, iar societatea are restanțe față de acesta în ceea ce privește plata chiriei datorate. Proprietarul ar putea solicita în instanță recuperarea restanțelor de chirie. Dreptul său la chirie nu s-ar întemeia în acest caz pe statutul său de acționar, iar plata chiriei efectuată de societate către proprietar (fie în urma unei corespondențe, fie în temeiul unei hotărâri judecătorești) nu ar constitui o distribuire de capital în sensul articolului 15.

75.      În mod similar, dacă un angajat al societății care a achiziționat sau a primit acțiuni ale respectivei societăți ar suferi ulterior un accident la locul de muncă din cauza încălcării de către societate a obligației de a-l proteja, dreptul său de a solicita despăgubiri din partea societății pentru repararea prejudiciului corporal nu ar avea nicio legătură cu statutul său de acționar. O despăgubire din partea societății în astfel de situații nu ar constitui o distribuire de capital.

76.      De vreme ce o plată efectuată către un creditor terț, care este, de asemenea, acționar, nu reprezintă o „distribuire” de capital în sensul articolului 15, respectiva dispoziție nu se opune unei astfel de plăți.

77.      Articolul 16 din A doua directivă „societăți” prevede doar restituirea oricărei distribuiri efectuate contrar articolului 15. În lumina opiniei pe care am formulat-o cu privire la interpretarea corectă a articolului 15, rezultă că articolul 16 nu contravine situației vizate.

 Norma prin care se interzice unei societăți să achiziționeze propriile acțiuni și excepțiile de la aceasta

78.      Articolul 18 alineatul (1) din A doua directivă „societăți” interzicea societăților să subscrie propriile acțiuni. Cu toate acestea, articolul 19 prevedea posibilitatea ca statele membre să permită unei societăți să își achiziționeze propriile acțiuni conform condițiilor stabilite de aceasta, în timp ce articolul 20 permitea statelor membre să nu aplice articolul 19 în situații speciale în care o societate achiziționează acțiuni.

79.      Obiectivul acestor articole a fost acela de a proteja acționarii și creditorii împotriva comportamentului de pe piață care ar putea reduce capitalul unei societăți și care ar putea majora nejustificat prețul acțiunilor sale. Acest obiectiv nu este anulat de o societate care își achiziționează propriile acțiuni în cazul unei obligații legale. Într-adevăr, astfel cum au arătat în mod corect guvernul portughez și Comisia, articolul 20 alineatul (1) litera (d) dă în mod expres posibilitatea statelor membre să permită unei societăți să achiziționeze acțiuni „în temeiul unei obligații legale”, fără să recurgă la procedurile prevăzute la articolul 19. În consecință, în măsura în care norma națională în cauză impune unei societăți pe acțiuni să își (re)achiziționeze propriile acțiuni ca parte a unei măsuri reparatorii în urma unei încălcări a obligațiilor societății, în acest caz, achiziția s-ar efectua în temeiul unei obligații legale pe care statele membre sunt autorizate în mod expres să o aplice, conform articolului 20 alineatul (1) litera (d).

80.      Rezultă că articolul 18 nu constituia un obstacol în calea normei naționale în discuție.

 Principiul egalității de tratament

81.      Articolul 42 prevedea ca, pentru punerea în aplicare a celei de A doua directive „societăți”, statele membre „să asigure tratamentul egal al tuturor acționarilor aflați în aceeași poziție”. Această obligație se aplica, astfel cum rezultă din sintagma „în scopul punerii în aplicare a prezentei directive”, numai în cadrul respectivei directive speciale(28).

82.      Un acționar care are dreptul legal la despăgubire în ceea ce privește o achiziție de acțiuni efectuată pe baza unui prospect înșelător nu se află în aceeași situație cu un acționar care nu s-a bazat pe respectivul prospect. În consecință, principiul egalității de tratament a acționarilor nu împiedică aplicarea unei măsuri reparatorii pentru un acționar(29) care are dreptul la respectiva măsură reparatorie.

 Articolul 12

83.      Articolul 12 din A doua directivă „societăți” interzicea ca acționarii să fie scutiți de obligația de a-și plăti contribuțiile, protejând astfel capitalul subscris la momentul înființării societății prin impunerea colectării întregului capital subscris. De vreme ce domnul Hirmann (a) a achiziționat acțiuni obișnuite de pe piața secundară și (b) a achitat în întregime prețul respectivelor acțiuni, această dispoziție este irelevantă pentru prezenta cauză.

 Dar dacă efectuarea unei plăți impune utilizarea capitalului subscris sau a rezervelor ori ar putea determina intrarea în insolvență a societății?

84.      Începem prin a observa că, din cele ce cunoaștem, această întrebare este ipotetică. Niciun element din dosarul înaintat Curții nu sugerează că, în cazul în care Immofinanz ar fi obligată printr-o hotărâre judecătorească să răscumpere 1 375,02406 acțiuni și să plătească domnului Hirmann 10 013,75 euro plus dobânda aferentă, aceasta ar trebui să apeleze la rezerve sau să utilizeze o parte din capitalul subscris pentru a respecta această obligație.

85.      Dacă și în măsura în care este necesar pentru a răspunde la această întrebare, rămânem la convingerea că, de vreme ce o astfel de plată către un creditor terț nu reprezintă o distribuire de capital în sensul articolului 15, limitele impuse de acest articol cu privire la valoarea capitalului pe care o societate pe acțiuni ar putea să îl distribuie acționarilor săi nu se aplică unei astfel de plăți. Rezultă că despăgubirea unui investitor de o societate pe acțiuni care și-a încălcat obligațiile nu a fost interzisă de articolul 15, chiar și în cazul în care angajarea respectivei responsabilități ar fi putut implica utilizarea activelor nete ale societății și ar fi putut avea ca rezultat intrarea în insolvență a societății.

86.      Cu toate acestea, nu putem decât să repetăm că, pe baza informațiilor prezentate Curții, întrebarea pare mai degrabă ipotetică decât reală.

87.      În consecință, concluzionăm că A doua directivă „societăți” nu se opune unei norme naționale precum cea care face obiectul prezentei cauze.

 Întrebările 4) și 5)

88.      În cadrul celei de a patra și al celei de a cincea întrebări, instanța națională este preocupată în principal de aspectele legate de cronologie și, în consecință, vom analiza aceste întrebări împreună. Pretinsa încălcare s-a produs la 7 ianuarie 2005. Domnul Hirmann a formulat cererea de despăgubire la 15 august 2011. Directiva privind garanțiile contravine și/sau A doua directivă „societăți” se opunea legislației naționale care prevede anularea retroactivă a unui contract de cumpărare de acțiuni având ca rezultat restituirea prețului de achiziție inițial plătit la data la care s-a produs încălcarea (restituire bazată pe valoarea ex tunc a acțiunilor)? Ori respectivele directive prevedeau efectiv ca răspunderea emitentului să fie determinată în funcție de prețul acțiunilor la data formulării cererii de despăgubire (restituire bazată pe valoarea ex nunc a acțiunilor)?

89.      Domnul Hirmann pretinde că este îndreptățit la restituirea prețului de achiziție inițial (plus dobânda) pentru motivul că, dacă nu ar fi fost indus în eroare, nu s-ar fi implicat în tranzacția cu acțiuni. Guvernul austriac, care a adoptat aceeași poziție cu Oberster Gerichtshof(30), conform căreia protecția acționarilor prevalează în fața menținerii întregului capital de acțiuni al societății, nu răspunde la aceste întrebări ca atare.

90.      Immofinanz susține, în schimb, că a permite unui investitor să ceară restituirea prețului de achiziție inițial ar putea genera același efect ca și declararea nulității societății. Aceasta ar crea incertitudine juridică și ar contraveni articolelor 12 și 13 din Directiva privind garanțiile, care stabilește în mod exhaustiv condițiile în care poate fi recunoscută nulitatea unei societăți. Immofinanz susține în continuare (bazându-se pe Hotărârea pronunțată în cauza E. Friz(31) și fiind susținută în această privință de Aviso Zeta) că menținerea existenței continue a societății prevalează. Astfel, în cazul în care tranzacția cu acțiuni ar fi anulată, acțiunile restituite societății Immofinanz și sumele de bani restituite, suma care ar fi restituită trebuie calculată ex nunc (valoarea acțiunilor în momentul formulării cererii de despăgubire), și nu ex tunc (prețul de achiziție inițial).

91.      Guvernul portughez și Comisia consideră că articolele 12 și 13 din Directiva privind garanțiile nu sunt aplicabile. Anularea tranzacției cu acțiuni nu ar conduce la nulitatea societății Immofinanz. O asemenea hotărâre trebuie luată de o instanță judecătorească. În plus, nici acele articole din Directiva privind garanțiile, nici A doua directivă „ societăți” nu prevăd ca anularea unui contract să producă numai efecte ex nunc sau ca orice răspundere aferentă să fie stabilită ex nunc. Comisia adaugă că revine instanței naționale sarcina să stabilească gradul de răspundere al unui emitent, având în vedere principiul egalității de tratament pentru acționarii care se află în aceeași situație.

92.      Suntem de acord cu argumentele guvernului portughez și ale Comisiei.

93.      Articolul 12 litera (a) din Directiva privind garanțiile prevede că „nulitatea trebuie pronunțată prin hotărâre judecătorească” și că poate fi pronunțată exclusiv pe unul dintre temeiurile menționate la articolul 12 litera (b) punctele (i)-(vi). Articolul 13 vizează consecințele unei asemenea nulități. Cu toate acestea, o hotărâre a unei instanțe privind răspunderea unei societăți față de un investitor nu echivalează cu o decizie privind nulitatea. Articolele 12 și 13 din Directiva privind garanțiile sunt, prin urmare, vădit irelevante pentru răspunderea unei societăți pe acțiuni care și-a încălcat obligațiile de informare și nu influențează problema dacă o asemenea răspundere produce efecte ex nunc sau ex tunc.

94.      Directivele privind protecția acționarilor nu conțin cerințe specifice cu privire la natura măsurii reparatorii pe care un stat membru trebuie să o impună în cazul în care un emitent își încalcă obligațiile de a furniza informații, cu condiția ca sancțiunile impuse să fie obligatoriu „efective, proporționale și cu efect de descurajare”. Statele membre beneficiază astfel de o marjă largă de apreciere care include în mod necesar luarea unei hotărâri cu privire la efectele ex tunc sau ex nunc pe care ar trebui să le producă anularea unei achiziții de acțiuni.

95.      În Hotărârea pronunțată în cauza E. Friz(32), Curtea a susținut că, în cazul în care un consumator și-a exercitat dreptul de a anula un contract de aderare la un fond imobiliar închis constituit sub forma unei societăți de persoane (Directiva 85/577)(33), aceasta nu se opune anulării contractului ex nunc(34). Respectiva hotărâre nu poate fi interpretată în sensul că obligă statele membre, în contextul diferitelor directive luate în considerare în prezenta cauză, să se asigure că anularea unei tranzacții cu acțiuni rezultată dintr-o încălcare a obligației societății de a furniza informații produce numai efecte ex nunc.

96.      În sfârșit, nu identificăm nimic în textele articolelor 12, 15, 16, 18, 19 și/sau 42 din A doua directivă „societăți” care să sugereze că acestea conțin o asemenea cerință. Suntem de acord cu Comisia că o instanță națională ar putea fi nevoită să adopte măsurile necesare pentru a se asigura că toți acționarii care au achiziționat acțiuni pe baza acelorași informații înșelătoare sunt tratați în mod egal, astfel cum se prevede la articolul 42. Cu excepția acestui aspect, considerăm toate aceste articole irelevante pentru a lua o hotărâre în chestiunea ex tunc/ex nunc. Astfel cum am indicat deja, respectiva hotărâre reprezintă un aspect legat de legislația națională.

 Concluzie

97.      În lumina tuturor considerațiilor de mai sus, apreciem că răspunsul Curții la întrebările adresate de Handelsgericht Wien ar trebui să fie următorul:

„1)      Directiva 2003/71/CE a Parlamentului European și a Consiliului, Directiva 2004/109/CE a Parlamentului European și a Consiliului și Directiva 2003/6/CE a Parlamentului European și a Consiliului nu se opun unei norme naționale care prevede ca, în cazul în care o societate pe acțiuni își încalcă obligațiile ce decurg din respectivele directive, aceasta este obligată să răscumpere acțiunile și să restituie investitorului prețul de achiziție. De asemenea, articolele 12, 15, 16, 18, 19 și/sau 42 din Directiva 77/91/CEE a Consiliului nu se opun unei asemenea norme naționale.

2)      Nici Directiva 2009/101/CE a Parlamentului European și a Consiliului, nici Directiva 77/91/CEE a Consiliului nu se opun anulării retroactive a unui contract de cumpărare de acțiuni care implică restituirea prețului de achiziție inițial.”

1 – Limba originală: engleza.

2 – A doua directivă a Consiliului din 13 decembrie 1976 de coordonare, în vederea echivalării, a garanțiilor impuse societăților comerciale în statele membre, în înțelesul articolului 58 al doilea paragraf din tratat, pentru protejarea intereselor asociaților sau terților, în ceea ce privește constituirea societăților comerciale pe acțiuni și menținerea și modificarea capitalului acestora (JO 1977, L 26, p. 1, Ediție specială, 17/vol. 1, p. 8). A doua directivă „societăți” a fost abrogată și înlocuită cu Directiva 2012/30/UE a Parlamentului European și a Consiliului din 25 octombrie 2012 de coordonare, în vederea echivalării, a garanțiilor impuse societăților comerciale în statele membre, în înțelesul articolului 54 al doilea paragraf din Tratatul privind funcționarea Uniunii Europene, pentru protejarea intereselor asociaților sau terților, în ceea ce privește constituirea societăților comerciale pe acțiuni și menținerea și modificarea capitalului acestora (JO 2012, L 315, p. 74). Aceasta fusese anterior modificată prin Directiva 92/101/CEE a Consiliului din 23 noiembrie 1992 de modificare a Directivei 77/91/CEE privind constituirea societăților comerciale pe acțiuni, menținerea și modificarea capitalului acestora (JO 1992, L 347, p. 64, Ediţie specială, 17/vol. 1, p. 126), rezultând versiunea în vigoare la momentul încheierii contractului de cumpărare de acțiuni din 7 ianuarie 2005 care a dat naștere litigiului național. Aceasta a fost ulterior modificată prin Directiva 2006/68/CE a Parlamentului European și a Consiliului din 6 septembrie 2006 de modificare a Directivei 77/91/CEE a Consiliului în ceea ce privește constituirea societăților comerciale pe acțiuni și menținerea și modificarea capitalului acestora (JO 2006, L 264, p. 32, Ediție specială, 17/vol. 2, p. 150) și prin Directiva 2006/99/CE a Consiliului din 20 noiembrie 2006 de adaptare a anumitor directive în domeniul dreptului societăților comerciale, ca urmare a aderării Bulgariei și a României (JO 2006, L 363, p. 137, Ediție specială, 17/vol. 3, p. 3).

3 – A se vedea nota de subsol 2.

4 –      Articolul 17 din Directiva 2012/30 a înlocuit articolul 15 din A doua directivă „societăți”, citată la nota de subsol 2.

5 – Articolul 20 din Directiva 2012/30 a înlocuit articolul 18 din A doua directivă „societăți”, citată la nota de subsol 2.

6 –      Directiva 2003/71/CE a Parlamentului European și a Consiliului din 4 noiembrie 2003 privind prospectul care trebuie publicat în cazul unei oferte publice de valori mobiliare sau pentru admiterea valorilor mobiliare la tranzacționare și de modificare a Directivei 2001/34/CE (JO 2003, L 345, p. 64, Ediție specială, 06/vol. 7, p. 23). Prezenta directivă trebuia transpusă de statele membre până cel târziu la 1 iulie 2005 (articolul 29). Nu cunoaștem dacă prezenta versiune a Directivei privind prospectul era transpusă în legislația austriacă la 7 ianuarie 2005, data încheierii contractului de cumpărare de acțiuni. În caz contrar, legislația națională ar fi putut reflecta cerințele Directivei 89/298/CEE din 17 aprilie 1989 de coordonare a condițiilor de întocmire, control și difuzare a prospectului care trebuie publicat în cazul unei oferte publice de valori mobiliare (JO 1989, L 124, p. 8). Directiva privind prospectul a fost modificată ulterior prin Directiva 2008/11/CE de modificare a Directivei 2003/71/CE privind prospectul care trebuie publicat în cazul unei oferte publice de valori mobiliare sau pentru admiterea valorilor mobiliare la tranzacționare, în ceea ce privește competențele de executare conferite Comisiei (JO 2008, L 76, p. 37), cu toate că articolele 6 și 25, relevante pentru prezenta cauză, nu au fost modificate.

7 – Directiva 2004/109/CE a Parlamentului European și a Consiliului din 15 decembrie 2004 privind armonizarea obligațiilor de transparență în ceea ce privește informația referitoare la emitenții ale căror valori mobiliare sunt admise la tranzacționare pe o piață reglementată și de modificare a Directivei 2001/34/CE (JO 2004, L 390, p. 38, Ediție specială, 06/vol. 7, p. 172). Această directivă trebuia transpusă până la 20 ianuarie 2007. Prin urmare, la data achiziționării acțiunilor, legislația națională ar fi putut reflecta cerințele privind transparența prevăzute de Directiva 2001/34/CE a Parlamentului European și a Consiliului din 28 mai 2001 privind admiterea valorilor mobiliare la cota oficială a unei burse de valori și informațiile care trebuie publicate cu privire la aceste valori mobiliare, citată anterior, care a intrat în vigoare la 26 iulie 2001 și care a codificat câteva directive anterioare, inclusiv Directiva 82/121/CEE din 15 februarie 1982 privind informațiile care trebuie publicate periodic de către societățile ale căror acțiuni au fost admise la cota oficială a unei burse de valori (JO 1982, L 48, p. 26).

8 –      Directiva 2003/6/CE a Parlamentului European și a Consiliului din 28 ianuarie 2003 privind utilizările abuzive ale informațiilor confidențiale și manipulările pieței (abuzul de piață) (JO 2003, L 96, p. 16, Ediție specială, 06/vol. 5, p. 210). Cu toate că „Directiva privind integritatea pieței” ar reprezenta o mai bună descriere a prezentei directive în ceea ce privește obiectivele acesteia, în mod obișnuit aceasta este denumită Directiva privind abuzul de piață și, în consecință, vom urma această convenție în prezentele concluzii. Statele membre aveau obligația să transpună această directivă până la 12 octombrie 2004. Directiva a fost ulterior modificată prin Directiva 2010/78/UE a Parlamentului European și a Consiliului din 24 noiembrie 2010 de modificare a Directivelor 98/26/CE, 2002/87/CE, 2003/6/CE, 2003/41/CE, 2003/71/CE, 2004/39/CE, 2004/109/CE, 2005/60/CE, 2006/48/CE, 2006/49/CE și 2009/65/CE cu privire la competențele Autorității europene de supraveghere (Autoritatea bancară europeană), ale Autorității europene de supraveghere (Autoritatea europeană pentru asigurări și pensii ocupaționale) și ale Autorității europene de supraveghere (Autoritatea europeană pentru valori mobiliare și piețe) (JO 2010, L 331, p. 120), deși articolul 14 alineatul (1), care trebuie luat în considerare în prezenta cauză, nu a fost modificat.

9 –      Directiva 2009/101/CE a Parlamentului European și a Consiliului din 16 septembrie 2009 de coordonare, în vederea echivalării, a garanțiilor impuse societăților în statele membre, în înțelesul articolului 48 al doilea paragraf din tratat, pentru protejarea intereselor asociaților sau terților (JO 2009, L 258, p. 11). Această directivă este ulterioară achiziționării acțiunilor menționate în cadrul procedurii naționale. Articolele 12 și 13, invocate de instanța națională, nu au fost modificate până în prezent.

10 –      Le vom denumi în mod colectiv Directivele privind protecția acționarilor.

11 –      Această enumerare este menținută și la articolul 1 și în anexa I la Directiva 2012/30, citată la nota de subsol 2.

12 –      Articolul 6 din Directiva 2012/30 a înlocuit articolul 6 din A doua directivă „societăți”.

13 –      Articolul 14 din Directiva 2012/30 a înlocuit articolul 12 din
A doua directivă „societăți”.

14 –      Înlocuit cu articolul 17 din Directiva 2012/30.

15 –      Înlocuit cu articolul 20 din Directiva 2012/30.

16 –      Înlocuit cu articolul 21 din Directiva 2012/30.

17 –      Articolul 19 alineatul (1) litera (a).

18 –      Articolul 19 alineatul (1) litera (c).

19 –      Articolul 19 alineatul (1) litera (d).

20 –      Înlocuit cu articolul 22 alineatul (1) litera (d) din Directiva 2012/30.

21 –      A se vedea primul și al doilea considerent al directivei.

22 –      În sensul prezentei dispoziții, consumatorii sunt persoane private care acționează în nume propriu, și nu în numele unei societăți comerciale. Aparent domnul Hirmann se încadrează în această definiție în ceea ce privește achiziționarea acțiunilor sale.

23 –      Cititorul ar putea fi surprins de faptul că achiziționarea de acțiuni de către domnul Hirmann a inclus o parte dintr-o acțiune. Aceasta este totuși cifra furnizată în decizia de trimitere.

24 –      Articolul 28 alineatul (1) din Directiva privind obligațiile de transparență prevede, în plus, sancțiuni civile.

25 –      A se vedea nota de subsol 2, care se referă la versiunea celei de A doua directive „societăți” în vigoare în acel moment.

26 –      Cauza 7 Ob 77/10i.

27 –      Cauza 6 Ob 28/12d.

28 –      Hotărârea din 15 octombrie 2009, Audiolux și alții, C-101/08, Rep., p. I-9823, punctele 37-42. A se vedea de asemenea al cincilea considerent din preambulul Directivei în materie de drept al societăților.

29 –      În cazul în care mai mulți acționari au dreptul la o măsură reparatorie, instanța națională va trebui în mod clar să aplice principiul egalității de tratament pentru toți acționarii aflați în aceeași poziție în momentul stabilirii gradului de responsabilitate al companiei în cazul fiecăruia dintre aceștia.

30 –      A se vedea notele de subsol 26 și 27.

31 –      Citată la punctul 39.

32 –      Ibidem.

33 – Directiva 85/577/CEE a Consiliului din 20 decembrie 1985 privind protecția consumatorilor în cazul contractelor negociate în afara spațiilor comerciale (JO 1985, L 372, p. 31, Ediție specială, 15/vol. 1, p. 188).

34 –      Cauza E. Friz, citată la nota de subsol 31, punctul 50.