Available languages

Taxonomy tags

Info

References in this case

References to this case

Share

Highlight in text

Go

CONCLUZIILE AVOCATULUI GENERAL

YVES BOT

prezentate la 9 iulie 20091(1)

Cauza C-182/08

Glaxo Wellcome GmbH & Co.

împotriva

Finanzamt München II

[cerere de pronunțare a unei hotărâri preliminare formulată de Bundesfinanzhof (Germania)]

„Libertatea de stabilire – Libera circulație a capitalurilor – Impozit pe profit – Distribuire de dividende – Credit fiscal – Tratament diferit al acționarilor rezidenți și al acționarilor nerezidenți – Convenție bilaterală pentru evitarea dublei impuneri – Avantaje fiscale aferente deductibilității pierderilor legate de amortismentul aplicat asupra valorii participațiilor – Excludere în situația în care acționarul rezident a dobândit cota sa de participare de la un acționar nerezident – Obstacol – Justificare – Luptă împotriva evaziunii fiscale – Proporționalitate”





1.        Interpretarea solicitată prin prezenta trimitere preliminară privește o reglementare fiscală care se înscrie într-un regim național de evitare a dublei impozitări economice la distribuirea de dividende de o societate rezidentă către acționarii săi.

2.        Este vorba de a stabili dacă un stat membru poate să limiteze posibilitatea unui contribuabil rezident de a deduce din profiturile sale impozabile pierderile aferente amortismentului parțial al participațiilor pe care le deține într-o societate rezidentă în situația în care acesta a dobândit părțile sale sociale de la un acționar rezident într-un alt stat membru.

3.        Această cerere a fost formulată în cadrul unui litigiu între Glaxo Wellcome GmbH & Co., pe de o parte, și Finanzamt München II(2), pe de altă parte, referitor la determinarea profiturilor impozabile ale acesteia corespunzătoare anilor 1995-1998. Acest litigiu se înscrie în cadrul restructurării complexe a grupului Glaxo Wellcome ale cărui societăți sunt stabilite în diferite state membre, în speță Republica Federală Germania, precum și Regatul Unit al Marii Britanii și Irlandei de Nord.

4.        În conformitate cu legislația germană aplicabilă, un acționar care are reședința în Germania și care încasează un dividend de la o societate stabilită în același stat membru poate să deducă din veniturile sale impozabile nu numai suma impozitului pe profit pe care l-a plătit deja societatea care a realizat distribuirea, iar aceasta datorită unui credit fiscal, dar și reducerile de profit aferente deprecierii părților sociale ale acestei societăți.

5.        Creditul fiscal este rezervat, în principiu, numai acționarilor rezidenți. Cu toate acestea, reglementarea respectivă a putut fi eludată pentru a permite acționarilor care au reședința într-un alt stat membru și care nu sunt impozitați în acest stat să beneficieze în mod necuvenit de acest avantaj fiscal.

6.        Guvernul german a adoptat măsura fiscală în litigiu pentru a lupta împotriva acestei practici.

7.        În prezenta cauză, Curții i se solicită să analizeze dacă o astfel de măsură constituie o restricție privind libertatea de stabilire în sensul articolului 43 CE sau privind libera circulație a capitalurilor, în sensul articolului 56 alineatul (1) CE și, dacă este cazul, dacă această restricție poate fi justificată.

8.        În scopul acestei analize, vom propune Curții să examineze în prealabil compatibilitatea cu dreptul comunitar și în special cu articolul 56 CE a regimului în care se înscrie măsura fiscală în litigiu și care urmărește să îi împiedice pe acționarii care nu au reședința în Germania să beneficieze de creditul fiscal.

9.        În continuare, pe baza concluziilor acestei prime analize, vom invita Curtea să examineze dacă articolul 56 CE se opune unei legislații a unui stat membru care limitează posibilitatea ca un contribuabil rezident să deducă din profiturile sale impozabile pierderile aferente amortismentului aplicat asupra valorii participațiilor pe care le deține într-o societate rezidentă, în situația în care acesta a dobândit părțile sale sociale de la un contribuabil rezident într-un alt stat membru, în timp ce această legislație acordă o astfel de posibilitate unui contribuabil care le-a dobândit de la un contribuabil rezident.

10.      În prezentele concluzii, vom arăta că o astfel de reglementare constituie chiar o restricție privind circulația capitalurilor în sensul articolului 56 CE. Cu toate acestea, vom explica în ce măsură o astfel de restricție poate fi justificată prin necesitatea de a preveni evaziunea fiscală și vom indica în ce condiții poate fi considerată proporțională cu acest obiectiv.

I –    Cadrul juridic

A –    Dreptul comunitar

11.      Articolul 43 primul paragraf CE interzice restricțiile privind libertatea de stabilire a resortisanților unui stat membru pe teritoriul altui stat membru. Potrivit articolului 43 al doilea paragraf CE, libertatea de stabilire presupune accesul la activități independente și exercitarea acestora, precum și constituirea și administrarea întreprinderilor.

12.      În temeiul articolului 48 primul paragraf CE, de drepturile stabilite prin articolul 43 CE beneficiază de asemenea societățile constituite în conformitate cu legislația unui stat membru și având sediul social, administrația centrală sau locul principal de desfășurare a activității în cadrul Comunității Europene.

13.      În plus, potrivit articolului 56 alineatul (1) CE, sunt interzise orice restricții privind circulația capitalurilor între statele membre, precum și între statele membre și statele terțe(3).

14.      Acest principiu prezintă totuși și derogări, enunțate la articolele 57 CE și 58 CE. Articolul 57 CE privește numai relațiile cu statele terțe și are ca obiect circulația capitalurilor, considerată deosebit de sensibilă.

15.      În ceea ce privește articolul 58 CE, acesta descrie competențele păstrate de statele membre, care le permit să restrângă circulația capitalurilor având ca destinație sau provenind atât din celelalte state membre, cât și din statele terțe. Acesta prevede:

„(1) Articolul 56 [CE] nu aduce atingere dreptului statelor membre:

(a)      de a aplica dispozițiile incidente ale legislațiilor fiscale care stabilesc o distincție între contribuabilii care nu se găsesc în aceeași situație în ceea ce privește reședința lor sau locul unde capitalurile lor au fost investite;

(b)      de a adopta toate măsurile necesare pentru a combate încălcarea actelor lor cu putere de lege și a normelor lor administrative, în special în domeniul fiscal sau al supravegherii prudențiale a instituțiilor financiare, de a stabili proceduri de declarare a circulației capitalurilor în scopul informării administrative sau statistice ori de a adopta măsuri justificate de motive de ordine publică sau siguranță publică.

[…]

(3)   Măsurile și procedurile menționate [la alineatul] (l) […] nu trebuie să constituie un mijloc de discriminare arbitrară și nici o restrângere disimulată a liberei circulații a capitalurilor și plăților, astfel cum este aceasta definită la articolul 56 [CE].”

16.      Rezultă din jurisprudență că, printre măsurile care pot fi considerate indispensabile pentru a combate încălcarea actelor cu putere de lege și a normelor administrative ale unui stat membru, figurează în special cele destinate să combată evaziunea fiscală(4).

17.      În plus, lista măsurilor justificative cuprinsă la articolul 58 alineatul (1) litera (b) CE nu este limitativă. Cutea a admis că libertatea de circulație a capitalurilor, ca și celelalte libertăți de circulație, poate fi restrânsă pentru alte motive, considerate motive sau cerințe imperative de interes general(5). Astfel, în mai multe rânduri, s-a decis că necesitatea de a se garanta coerența unui regim fiscal național și aceea de a lupta împotriva unor aranjamente abuzive constituie motive imperative de interes general care pot justifica o restricție privind libera circulație a capitalurilor(6).

18.      Cu toate acestea, oricare ar fi motivul invocat, este important ca măsura în cauză să fie aptă să atingă obiectivul pe care îl urmărește și să nu depășească ceea ce este necesar în acest scop.

B –    Dreptul național

1.      Sistemul german cu privire la tratamentul fiscal al profiturilor distribuite

a)      Situația acționarilor rezidenți

19.      Persoanele fizice considerate rezidente din punct de vedere fiscal în Germania sunt impozabile asupra tuturor veniturilor lor mondiale în cadrul unui sistem numit „de plată integrală a impozitului” sau „de supunere integrală la plata impozitelor”.

20.      În situația în care încasează dividende, acestea pot să deducă din veniturile lor impozabile, pe de o parte, suma impozitului pe profit pe care societatea care a realizat distribuirea l-a plătit deja și, pe de altă parte, pierderile datorate unui amortisment parțial aplicat asupra valorii participațiilor pe care le dețin în această societate.

i)      Sistemul de deducere integrală și creditul fiscal acordat acționarilor rezidenți

21.      Republica Federală Germania aplică un sistem de impozitare cunoscut sub numele de sistemul „de deducere integrală” în favoarea contribuabililor rezidenți. Acest sistem permite evitarea dublei impuneri economice care se produce la distribuirea dividendelor. Acestea din urmă sunt astfel supuse impozitării la doi contribuabili diferiți, prima dată asupra societății în cadrul aplicării impozitului pe profit, apoi, a doua oară, asupra acționarului căruia îi sunt distribuite în cadrul aplicării impozitului pe profit sau al impozitului pe venit, după cum acest acționar este o societate sau o persoană fizică.

22.      În temeiul sistemului menționat, orice distribuire de dividende către un acționar rezident realizată de o societate rezidentă îl îndreptățește pe acesta din urmă să beneficieze de un credit fiscal corespunzător fracțiunii din suma impozitului pe profit plătit de societatea care a realizat distribuirea. Acest credit fiscal este dedus fie din impozitul pe venit al acționarului, dacă acesta este o persoană fizică(7), fie din impozitul pe profit, dacă acesta este o societate(8). Creditul fiscal poate fi astfel dedus din suma datorată de acționar pe baza veniturilor sale impozabile.

23.      Potrivit articolului 36 alineatul 4 al doilea paragraf din EStG, această deducere se poate transforma într-o rambursare dacă datoria fiscală a contribuabilului este inferioară sumei impozitului pe profit care a fost prelevată în amonte.

24.      Aceste dispoziții au ca efect faptul că profiturile distribuite de societăți rezidente sunt impozitate o dată în sarcina societăților și nu sunt impozitate la acționarul final decât în măsura în care impozitul pe venit sau impozitul pe profit al acestuia din urmă depășește creditul fiscal la care are dreptul.

ii)    Amortismentul parțial aplicat asupra valorii participațiilor

25.      Astfel cum am arătat, contribuabilul german poate de asemenea să deducă din veniturile sale impozabile pierderile legate de amortismentul parțial al participațiilor pe care le deține într-o societate. Amortismentul parțial corespunde diminuării prețului pe acțiune atunci când sunt distribuite dividendele societății. În principiu, prețul acțiunii se reduce cu suma profiturilor distribuite. Astfel, dacă participația unui contribuabil într-o societate face parte din capitalul de exploatare al contribuabilului, articolul 6 alineatul 1 punctul 1 din EStG îi permite acestuia să reducă, la momentul primirii dividendelor, valoarea acestei participații în bilanțul său fiscal.

b)      Situația acționarilor nerezidenți

26.      În principiu, contribuabilii care nu sunt rezidenți în Germania nu sunt supuși impozitului pe profiturile pe care le dobândesc din distribuirea de dividende realizată de o societate rezidentă sau din cesiunea de părți sociale pe care le dețin în cadrul acestei societăți. Aceștia nu beneficiază de sistemul de deducere integrală prevăzut de sistemul fiscal german și nu pot, așadar, să pretindă un credit fiscal aferent acestuia.

27.      Republica Federală Germania a încheiat totuși, la 26 noiembrie 1964, o Convenție privind eliminarea dublei impuneri și prevenirea evaziunii fiscale cu Regatul Unit al Marii Britanii și Irlandei de Nord(9).

28.      În conformitate cu articolul III din convenție, societățile stabilite în Regatul Unit nu sunt supuse la plata impozitului pe profit în Germania decât în măsura în care își exercită activitatea prin intermediul unor sedii permanente situate în Germania.

29.      În plus, în temeiul articolului XVIII alineatul 1 litera b) din convenția menționată, acestea pot beneficia de un credit fiscal legat de distribuirea de dividende realizată de o societate stabilită în Germania, atunci când aceasta controlează direct sau indirect cel puțin 25 % din drepturile de vot ale acelei societăți.

30.      Această prevedere are următorul cuprins:

„Sub rezerva prevederilor legislației britanice privind deducerea impozitului datorat în afara teritoriului Regatului Unit din impozitul datorat în Regatul Unit (care nu aduc atingere principiilor generale stipulate aici), creditul fiscal se acordă:

[…]

b)      În cazul în care o societate rezidentă în Republica Federală [Germania] plătește dividende unei societăți care este rezidentă în Regatul Unit și care controlează direct sau indirect cel puțin 25 % din drepturile de vot ale primei societăți, pentru calculul deducerii [...] se ține seama de impozitul datorat în Republica Federală [Germania] de societate, asupra profiturilor care servesc la plata dividendelor”.

c)      Articolul 50c alineatele 1 și 4 din EStG

31.      Această dispoziție se aplică în situațiile în care un contribuabil care beneficiază de dreptul la deducerea impozitului dobândește o participație într-o societate stabilită în Germania de la un vânzător care nu beneficiază de un astfel de drept.

32.      Articolul 50c din EStG, în versiunea rezultată ca urmare a Legii privind îmbunătățirea condițiilor fiscale cu scopul de a asigura că Republica Federală Germania rămâne, în cadrul pieței interne europene, un loc de implantare pentru întreprinderi(10), are următorul cuprins:

„1)   Un contribuabil care beneficiază de dreptul la deducerea impozitului pe profit, care a dobândit o participare într-o societate de capitaluri […] supusă integral obligațiilor fiscale de la un asociat care nu beneficiază de un astfel de drept de deducere […], nu poate lua în considerare în cadrul calculului profiturilor scăderile profiturilor ce rezultă

1.      din luarea în considerare a valorii parțiale inferioare sau

2.      din cesiunea sau din prelevarea participației,

în anul achiziției sau în cursul unuia dintre următorii 9 ani, în măsura în care această luare în considerare a valorii parțiale inferioare sau oricare altă scădere a profiturilor nu rezultă decât din distribuirea profiturilor sau din transferuri de profituri efectuate în executarea unor acorduri de control, iar scăderile profiturilor nu depășesc în mod global cuantumul blocat în sensul alineatului 4.

[…]

4)     Cuantumul blocat corespunde diferenței dintre costurile de achiziție și valoarea nominală a părții sociale.”

2.      Regimul german privind fiscalitatea restructurărilor societăților

33.      Mecanismul prevăzut la articolul 50c din EStG se poate referi, de asemenea, la două tipuri de operațiuni asimilate unei distribuiri de dividende, care pot să intervină în cadrul anumitor restructurări de întreprinderi. Este vorba, în primul rând, de cazul în care activele sunt transferate între o societate de capitaluri și o societate de persoane, prevăzut la articolul 4 alineatele 4-6 din Legea din 28 octombrie 1994 de modificare a regimului fiscal al transformărilor societăților(11) și, în al doilea rând, de cazul în care o societate de capitaluri este transformată într-o societate de persoane, supusă unor dispoziții identice(12).

II – Situația de fapt și procedura în acțiunea principală

34.      Vom rezuma după cum urmează faptele care par a fi relevante în scopul raționamentului nostru.

35.      Prezenta cauză privește determinarea profiturilor impozabile corespunzătoare anilor 1995-1998 ale reclamantei din acțiunea principală, care este o societate stabilită în Germania, constituită sub forma unei societăți cu răspundere limitată în comandită simplă. Această întreprindere a rezultat ca urmare a fuziunii, la 25 august 1995, a societății Glaxo Wellcome GmbH (denumită în continuare „GW-GmbH”) și a societății Wellcome GmbH (denumită în continuare „W-GmbH”).

36.      Determinarea profiturilor întreprinderii menționate a generat numeroase dificultăți, în măsura în care grupul Glaxo Wellcome, căruia îi aparține aceasta, a făcut obiectul unei restructurări complexe în cursul lunilor iunie și iulie 1995.

37.      În cadrul acestei restructurări, Glaxo Verwaltungs-GmbH (denumită în continuare „GV-GmbH”), care este o filială stabilită în Germania a grupului, a dobândit de la societatea sa mamă stabilită în Regatul Unit(13) totalitatea participațiilor în GW-GmbH. Potrivit Finanzamt, această operațiune a generat un cuantum blocat, care a grevat părțile sociale dobândite de reclamanta din acțiunea principală, cu o sumă de 22 887 706 DEM.

38.      În același mod, reclamanta menționată a dobândit de la două societăți din cadrul grupului, stabilite în Regatul Unit, totalitatea părților sociale ale W-GmbH, care este o filială a grupului stabilită în Germania. Potrivit Finanzamt, această operațiune a generat de asemenea un cuantum blocat, care greva părțile sociale dobândite de această filială, cu o sumă de 322 565 500 DEM.

39.      Reclamanta din acțiunea principală a contestat la Finanzgericht München legalitatea deciziilor din impunere emise de Finanzamt, în special luarea în considerare de acesta a respectivelor cuantumuri blocate. Acesta din urmă a admis acțiunea menționată printr-o hotărâre din 10 februarie 2006. Finanzamt a formulat atunci un recurs în fața Bundesfinanzhof (Germania) solicitând anularea acestei hotărâri.

III – Trimiterea preliminară

40.      Bundesfinanzhof a decis să suspende judecarea cauzei și să adreseze Curții următoarea întrebare preliminară:

„[Articolele 43 CE și 56 CE] se opun unei reglementări a unui stat membru care, în cadrul unui sistem național de deducere a impozitului pe profit al societăților, exclude posibilitatea ca diminuarea valorii părților sociale, rezultată dintr-o distribuire de dividende, să fie luată în considerare pentru stabilirea bazei impozabile atunci când un contribuabil care beneficiază de un credit fiscal cu privire la impozitul pe profit a dobândit o participare într-o societate de capitaluri, supusă integral obligațiilor fiscale, de la un asociat care nu beneficiază de un astfel de credit fiscal, în timp ce, în cazul dobândirii de la un asociat care beneficiază de un credit fiscal, o astfel de diminuare reduce baza de impozitare a dobânditorului?”

IV – Analiză

41.      Prin intermediul întrebării preliminare, instanța de trimitere solicită, în esență, să se stabilească dacă articolele 43 CE și 56 CE se opun unei legislații a unui stat membru care limitează posibilitatea ca un acționar rezident în acest stat să deducă din profiturile sale impozabile pierderile aferente amortismentului aplicat asupra valorii participațiilor pe care le deține într-o societate rezidentă, în situația în care acesta a dobândit părțile sale sociale de la un acționar rezident într-un alt stat membru, în timp ce această legislație acordă o astfel de posibilitate unui contribuabil care le-a dobândit de la un acționar rezident.

42.      Această întrebare acoperă, așadar, două interogații. Întrebarea ne conduce la a determina, mai întâi, dacă legislația în discuție trebuie analizată ca o restricție privind libertatea de stabilire, în sensul articolului 43 CE, sau privind circulația capitalurilor, în sensul articolului 56 alineatul (1) CE. Ulterior, se pune problema dacă, în cazul unui răspuns afirmativ la prima întrebare, o astfel de restricție poate fi justificată.

43.      Considerăm că este util ca, înaintea examinării întrebării adresate de instanța de trimitere, să reamintim principalele linii ale jurisprudenței privind cadrul competenței statelor membre în domeniul impozitării dividendelor, în special cele care se referă la mecanismele destinate să evite dubla impunere a profitului unei societăți și la efectele convențiilor bilaterale(14).

A –    Principalele linii ale jurisprudenței

1.      Cadrul general

44.      Impozitarea dividendelor aparține domeniului fiscalității directe, care, până în prezent, nu este atribuit în mod expres competenței Comunității(15). Prin urmare, statele membre pot stabili, în mod suveran, condițiile în care își vor exercita competența fiscală, respectiv cota de impozitare, baza de impozitare, modalitățile de percepere și domeniul de aplicare al competenței lor fiscale, în mod unilateral sau convențional, prin intermediul convențiilor interstatale(16).

45.      Cu toate acestea, astfel cum reamintește cu regularitate Curtea, această competență trebuie exercitată cu respectarea dreptului comunitar, în special a libertăților de circulație prevăzute de Tratatul CE(17).

46.      Limitarea competenței statelor membre prin aceste libertăți de circulație s-a transpus în două principii. Primul dintre acestea este reprezentat de interzicerea măsurilor discriminatorii. În temeiul acestui principiu, contribuabilul originar din alt stat membru nu trebuie să fie supus unui tratament fiscal discriminatoriu din partea statului membru gazdă. Cel de al doilea principiu se referă la interzicerea împiedicării, de către statul membru de origine, a exercitării unei libertăți de circulație de unul dintre resortisanții acestui stat. Este vorba de interzicerea „obstacolelor la ieșire”.

47.      În cadrul libertății de circulație a capitalurilor aplicate impozitării profitului societăților, aceste două principii se exprimă în jurisprudență prin interzicerea, pe de o parte, a măsurilor fiscale adoptate de un stat membru care împiedică atragerea de către societăți străine de capitaluri din acest stat și, de altă parte, a măsurilor fiscale ale unui stat membru care descurajează contribuabilii din statul respectiv să investească în societăți stabilite în străinătate.

48.      Potrivit principiului nediscriminării, un stat membru nu poate aplica norme fiscale diferite unor situații comparabile sau aceeași normă fiscală unor situații diferite(18). În plus, acest principiu nu interzice numai discriminările evidente întemeiate pe cetățenie sau pe naționalitate(19). Acest principiu se opune de asemenea tuturor discriminărilor care, prin aplicarea altor criterii de diferențiere, conduc la același rezultat.

49.      Astfel cum am arătat deja în Concluziile noastre prezentate în cauza care a determinat pronunțarea Hotărârii Orange European Smallcap Fund, citată anterior, în domeniul fiscalității directe, principiul nediscriminării și competența rezervată statelor membre s-au confruntat, în special, în ceea ce privește măsurile naționale care prevăd tratamente diferențiate în funcție de reședința contribuabilului.

50.      Pe de o parte, criteriul reședinței fiscale este cel care, în principiu, delimitează competențele de impozitare ale statelor membre. Astfel, în general, statele membre impozitează contribuabilii persoane fizice și persoane juridice care au reședința pe teritoriul lor și pot impozita contribuabilii nerezidenți pentru profitul rezultat din activitățile exercitate pe teritoriul acestor state. Aceste state prevăd de asemenea avantaje fiscale al căror beneficiu este limitat la contribuabilii rezidenți, cum ar fi măsurile destinate să ia în considerare situația personală și familială a acestora, element pe care aceștia sunt cei mai în măsură să îl aprecieze. Curtea a admis, în această privință, că situația contribuabililor rezidenți și cea a contribuabililor nerezidenți nu sunt, în general, comparabile(20).

51.      Pe de altă parte, o reglementare națională a unui stat membru care rezervă avantaje fiscale rezidenților pe teritoriul național profită în principal cetățenilor din statul respectiv, întrucât, cel mai adesea, nerezidenții sunt, în majoritate, resortisanți ai altor state. O reglementare întemeiată pe criteriul reședinței este, așadar, susceptibilă de a constitui o discriminare indirectă pe motiv de cetățenie sau de naționalitate(21).

52.      Astfel cum a amintit Curtea recent în Hotărârea Persche(22), această confruntare este exprimată la articolul 58 alineatul (1) litera (a) CE. În temeiul acestei dispoziții, articolul 56 CE nu aduce atingere dreptului statelor membre de a stabili, în legislațiile lor fiscale, o distincție între persoanele impozabile care nu se găsesc în aceeași situație în ceea ce privește reședința lor sau locul unde capitalurile lor au fost investite, cu condiția totuși ca aceste dispoziții să nu constituie un mijloc de discriminare arbitrară și nici o restrângere disimulată a liberei circulații a capitalurilor și a plăților, care sunt interzise de alineatul (3) al acestui articol 58.

53.      În consecință, o reglementare națională care face distincție între contribuabili în funcție de reședința acestora sau de locul unde aceștia își investesc capitalurile nu poate fi considerată compatibilă cu articolele 56 CE și 58 CE decât dacă această diferență de tratament privește situații care nu sunt comparabile în mod obiectiv în vederea aplicării măsurii fiscale în cauză(23). Potrivit unei jurisprudențe constante, această analiză trebuie efectuată in concreto (24).

54.      În subsidiar, dacă situațiile în cauză sunt comparabile în mod obiectiv, o astfel de diferențiere, potrivit jurisprudenței, nu este conformă cu dreptul comunitar decât dacă este justificată prin unul dintre motivele menționate la articolul 58 alineatul (1) litera (b) CE sau printr-un motiv imperativ de interes general, cum ar fi necesitatea de a garanta coerența sistemului fiscal sau de a asigura eficacitatea controalelor fiscale. În plus, pentru a fi justificată, o astfel de diferență de tratament nu trebuie să depășească ceea ce este necesar pentru ca obiectivul urmărit prin reglementarea în discuție să fie atins(25).

2.      Măsurile destinate să evite sau să atenueze o dublă impunere

55.      Curtea a precizat, prin mai multe hotărâri, domeniul de aplicare al acestui cadru general al competenței statelor membre în domeniul fiscalității directe în cazul măsurilor statale, unilaterale sau convenționale, care urmăresc să evite sau să atenueze o dublă impunere a profitului distribuit de societăți.

56.      Cu titlu introductiv, trebuie amintit că profitul unei societăți poate face obiectul unei duble impozitări în diferite situații. Astfel, profitul poate face obiectul unei „impuneri în lanț” sau al unei „duble impuneri economice” atunci când este impozitat în sarcina a doi contribuabili diferiți, prima dată în sarcina societății în cadrul impozitării profitului, iar apoi, a doua oară, în sarcina acționarului căruia îi este distribuit, în cadrul impozitului pe profit sau al impozitului pe venit, după cum acest acționar este o societate sau un particular(26).

57.      Acest profit poate face de asemenea obiectul unei „duble impuneri juridice”, în cazul în care același contribuabil este impozitat de două ori pentru același venit. Această situație se poate produce atunci când acționarul care primește dividende este supus, pe de o parte, unei rețineri la sursă asupra acestor dividende în statul membru în care este stabilită societatea care distribuie dividendele și, pe de altă parte, impozitului pe venit pentru aceste dividende în statul său de reședință.

58.      Prezentarea jurisprudenței în acest domeniu conduce la formarea premisei potrivit căreia dubla impozitare nu este, în general, contrară dreptului comunitar.

59.      Astfel, în cadrul tratatului, nu a fost adoptată nicio măsură de repartizare a competențelor între statele membre în vederea eliminării dublei impuneri. Dubla impunere nu este interzisă decât prin câteva directive, cum ar fi Directiva 90/435/CEE a Consiliului(27). În plus, exceptând Convenția 90/436/CEE(28), statele membre nu au încheiat, în temeiul articolului 293 CE, nicio convenție multilaterală în acest sens(29).

60.      Din această premisă decurg două consecințe. Pe de o parte, dacă din exercitarea competențelor statelor membre, cum ar fi impozitarea contribuabilului de către statul său de reședință pentru ansamblul veniturilor sale și impozitarea aceluiași contribuabil de către statul de pe teritoriul căruia s-au distribuit dividendele, pentru valoarea acestor dividende, rezultă o dublă impunere, aceasta nu constituie, ca atare, o încălcare a dreptului comunitar(30).

61.      Pe de altă parte, în absența unor măsuri și a unei convenții multilaterale în acest sens, statele membre sunt libere să stabilească criteriile de repartizare a dreptului de impozitare între ele și să adopte, în mod unilateral sau prin intermediul unor convenții bilaterale, măsurile necesare pentru evitarea situațiilor de dublă impunere(31). Totuși, în exercitarea acestei competențe, statele membre trebuie să respecte, atât în cadrul măsurilor unilaterale, cât și în cel al măsurilor convenționale, cerințele dreptului comunitar și în special pe cele care decurg din libertățile de circulație(32).

62.      Mai multe cauze au permis Curții să exemplifice domeniul de aplicare al acestei obligații cu privire la impozitarea de către statele membre, pe de o parte, a dividendelor încasate din străinătate în calitate de stat de reședință al acționarului și, pe de altă parte, a dividendelor plătite către beneficiari din străinătate în calitate de stat al sursei dividendelor(33).

63.      În ceea ce privește impozitarea dividendelor încasate din străinătate, reiese din jurisprudență că, atunci când un stat membru impozitează contribuabilii rezidenți asupra totalității dividendelor pe care aceștia le încasează și adoptă dispoziții în vederea evitării sau a atenuării dublei impuneri economice a acestor dividende, acesta nu poate limita beneficiul acestor dispoziții la dividendele de origine națională, ci trebuie să extindă acest avantaj la dividendele plătite de societățile stabilite în alte state membre(34).

64.      Curtea s-a pronunțat în sensul că această egalitate de tratament se impune pentru motivul că, având în vedere finalitatea unor astfel de dispoziții, situația unui contribuabil care încasa dividende provenind din alte state membre era comparabilă cu cea a unui contribuabil care încasa dividende de origine națională, în măsura în care, în ambele cazuri, aceste dividende erau susceptibile de a face obiectul unei impuneri în lanț sau al unei duble impuneri economice a căror evitare sau atenuare constituia tocmai scopul dispozițiilor menționate(35).

65.      În ceea ce privește impozitarea dividendelor plătite către beneficiarii din străinătate, jurisprudența este mai nuanțată. În situația în care societatea care a realizat distribuirea și acționarul beneficiar nu au reședința în același stat membru, Curtea consideră că statul membru al sursei profiturilor nu se află în aceeași poziție ca statul membru de reședință al acționarului beneficiar, în ceea ce privește prevenirea sau atenuarea impozitării în lanț și a dublei impuneri economice.

66.      În jurisprudența sa, Curtea distinge două situații în funcție de întinderea competenței fiscale exercitate de statul membru de reședință al societății care a realizat distribuirea.

67.      Prima situație este cea în care acest stat membru supune plății impozitului pe venit nu numai acționarii rezidenți, ci și acționarii nerezidenți pentru dividendele percepute de la societatea rezidentă. În acest caz, Curtea consideră că statul respectiv trebuie să se asigure că acționarii nerezidenți sunt supuși unui tratament echivalent cu cel de care beneficiază acționarii rezidenți din punctul de vedere al mecanismului prevăzut de dreptul său național în vederea evitării sau a atenuării impunerii în lanț(36).

68.      În această situație, statul membru al sursei dividendelor trebuie să asigure egalitatea de tratament, întrucât acest stat a decis să își exercite competența fiscală nu numai asupra dividendelor plătite acționarilor rezidenți, ci și asupra dividendelor distribuite acționarilor nerezidenți(37). Simpla exercitare de către acest stat membru a competenței sale fiscale, independent de orice impozitare într-un alt stat membru, generează un risc de impozitare în lanț.

69.      A doua situație este aceea în care statul membru de reședință al societății care generează profituri nu supune plății impozitului pe dividendele obținute acționarii beneficiari care au reședința într-un alt stat membru.

70.      În acest caz, Curtea recunoaște că, în ceea ce privește aplicarea reglementării fiscale a statului membru de reședință, situația în care se găsesc acționarii beneficiari rezidenți și acționarii nerezidenți nu este comparabilă(38).

71.      În primul rând, Curtea amintește că nu este de competența statului membru de reședință a societății care a realizat distribuirea să asigure că profiturile distribuite unui acționar nerezident nu sunt supuse unei impozitări în lanț sau unei duble impozitări economice, întrucât, dacă ar fi astfel, aceasta ar însemna, de fapt, că acest stat trebuie să renunțe la dreptul său de a impozita un venit generat de o activitate economică desfășurată pe teritoriul său. Curtea arată, în al doilea rând, că în mod normal statul membru de reședință al acționarului final este cel mai bine plasat pentru a aprecia capacitatea contributivă personală a acestui acționar.

72.      În aceste condiții, Curtea consideră că o legislație a unui stat membru care, în cadrul unei distribuiri de dividende realizate de o societate rezidentă, acordă un credit fiscal numai societăților beneficiare rezidente în acest stat, dar care nu acordă un astfel de credit fiscal societăților beneficiare rezidente în alt stat membru și care nu sunt supuse plății impozitului pe dividende în acest prim stat, nu constituie o discriminare interzisă prin articolele 43 CE și 56 CE(39).

3.      Incidența convențiilor bilaterale

73.      Examinarea jurisprudenței privind incidența convențiilor bilaterale în domeniul fiscal ne permite deducerea a două concluzii care pot fi relevante pentru prezenta cauză.

74.      Prima dintre aceste concluzii este că drepturile care decurg din libertățile de circulație garantate de tratat în cadrul Uniunii Europene sunt necondiționate și că un stat membru nu poate condiționa respectarea acestora de conținutul unei convenții încheiate cu un alt stat membru. Cu alte cuvinte, un stat membru nu poate supune aceste drepturi unei convenții de reciprocitate încheiate cu un alt stat membru în scopul de a obține avantaje reciproce de la acest stat(40).

75.      A doua concluzie este că, în situația unei măsuri fiscale a unui stat membru care constituie un obstacol în calea unei libertăți de circulație prevăzute de tratat, o convenție bilaterală poate fi luată în considerare atunci când neutralizează acest obstacol(41). Curtea examinează dacă aplicarea coroborată a legislației în cauză și a convenției bilaterale determină menținerea unei restricții privind libertatea de circulație aplicabilă(42) sau lasă această apreciere instanței naționale(43).

76.      Vom examina întrebarea preliminară adresată de Bundesfinanzhof în raport cu aceste linii principale ale jurisprudenței.

B –    Cu privire la libertatea de circulație aplicabilă

77.      În măsura în care instanța de trimitere solicită opinia Curții cu privire la interpretarea atât a articolului 43 CE privind libertatea de stabilire, cât și a articolului 56 CE privind libera circulație a capitalurilor, trebuie să se determine, în prealabil, dacă și în ce măsură o reglementare precum cea în discuție în acțiunea principală poate afecta aceste libertăți(44).

78.      În jurisprudența sa recentă, Curtea a furnizat precizări cu privire la delimitarea domeniilor de aplicare al libertății de stabilire și, respectiv, al liberei circulații a capitalurilor.

79.      Din această jurisprudență reiese că, atunci când legislația unui stat membru, în funcție de obiectul său, se referă la situațiile în care o societate deține, în cadrul unei alte societăți, participații care îi permit să exercite o influență certă asupra deciziilor acesteia și să îi stabilească activitățile, legislația în discuție trebuie examinată în raport cu articolele din tratat privind libertatea de stabilire și numai față de acestea(45).

80.      În schimb, atunci când participația acționarului la capitalul unei societăți nu îi permite acestuia să exercite o influență certă asupra deciziilor acestei societăți, nici să stabilească activitățile acesteia, sunt aplicabile numai dispozițiile articolului 56 CE(46).

81.      Curtea a statuat de asemenea că, o reglementare națională care supune încasarea de dividende unui impozit a cărui cotă depinde de originea, națională sau nu, a acestor dividende, indiferent de mărimea participației pe care acționarul o are în societatea care distribuie, este susceptibilă de a intra atât sub incidența articolului 43 CE privind libertatea de stabilire, cât și a articolului 56 CE privind libera circulație a capitalurilor(47).

82.      Potrivit unei jurisprudențe în prezent consacrate, pentru a determina dacă o reglementare națională ține de una sau de alta dintre libertăți, trebuie luat în considerare obiectul reglementării în cauză(48).

83.      Potrivit Comisiei Comunităților Europene, această reglementare are ca obiect stabilirea condițiilor în care întreprinderile pot să investească în capitalul social al unei alte întreprinderi. Aceasta susține, în consecință că compatibilitatea reglementării în litigiu trebuie examinată în raport cu dispozițiile tratatului privind libera circulație a capitalurilor.

84.      În ceea ce privește guvernul german, acesta susține că compatibilitatea reglementării în litigiu trebuie examinată în raport cu dispozițiile tratatului privind libertatea de stabilire. În această privință, guvernul german se întemeiază pe natura specifică a participațiilor respective. Dacă guvernul german arată că aplicarea reglementării în discuție nu depinde efectiv de importanța participației pe care societatea care beneficiază de dividende o deținea în societatea care realizează distribuirea, acesta arată, cu toate acestea, că cele două operațiuni de achiziție în discuție au ca obiect să preia sau să întărească o participație de control. În acest context, guvernul german consideră că, în conformitate cu jurisprudența Curții, se aplică numai articolul 43 CE.

85.      Reclamanta din acțiunea principală propune să se examineze compatibilitatea acestei reglementări nu numai în lumina libertății de stabilire, dar și a liberei circulații a capitalurilor.

86.      Legislația în discuție limitează, în esență, posibilitatea unui acționar rezident de a deduce din profiturile sale impozabile pierderile aferente amortismentului parțial al participațiilor pe care le deține într-o societate rezidentă, în situația în care acesta a dobândit părțile sale sociale de la un contribuabil rezident într-un alt stat membru, înainte de distribuirea dividendelor societății și la un preț mai mare decât valoarea nominală a participațiilor. Această legislație este, așadar, desemnată să se aplice indiferent de amploarea participației dobândite de acționarul rezident în capitalul societății rezidente care a realizat distribuirea. În aceste condiții, apreciem că o astfel de reglementare este susceptibilă de a intra atât sub incidența articolului 43 CE privind libertatea de stabilire, cât și a articolului 56 CE privind libera circulație a capitalurilor.

87.      Cu toate acestea, considerăm că reglementarea în discuție trebuie apreciată numai în raport cu articolul 56 CE, ținând seama de împrejurările speciale ale cazului în speță și de obiectivele urmărite de guvernul german.

88.      Astfel, examinarea situației de fapt a prezentei cauze ne arată că practica la care au recurs întreprinderile în discuție nu avea în niciun caz obiectivul de a prelua controlul asupra întreprinderii care a realizat distribuirea. Această practică se înscria, în plus, într-o logică a circulației capitalurilor în cadrul unui grup de societăți al căror mecanism decizional nu a fost modificat ca urmare a cesionării participațiilor. În plus, spiritul sistemului german este acela de a combate practicile care urmăresc să obțină un avantaj fiscal necuvenit, prin cumpărarea și revânzarea consecutivă de acțiuni.

89.      În aceste condiții, considerăm că examinarea compatibilității măsurii fiscale în discuție cu dreptul comunitar trebuie să se facă în raport cu dispozițiile tratatului privind libera circulație a capitalurilor.

90.      Cu toate acestea, în măsura în care articolul 56 CE vizează și restricțiile privind circulația capitalurilor între statele membre și statele terțe, arătăm că prezentele concluzii se vor aplica în măsura în care litigiul se aplică între statele membre.

91.      În prezent, trebuie să se examineze dacă reglementarea germană în discuție constituie o restricție privind circulația capitalurilor și, dacă este cazul, dacă această restricție poate fi justificată.

C –    Cu privire la existența unei restricții privind circulația capitalurilor

92.      Ținând seama de complexitatea deosebită a măsurii fiscale în discuție, considerăm că este necesar să se înțeleagă pe deplin sistemul și contextul în care se înscrie aceasta.

1.      Regimul fiscal de bază

93.      Astfel cum am arătat, sistemul fiscal german impozitează fiecare acționar rezident în Germania asupra totalității profiturilor care îi sunt distribuite. Cu ocazia distribuirii dividendelor, acest acționar poate, totuși, să deducă din veniturile sale impozabile, pe de o parte, suma impozitului pe care societatea care a realizat distribuirea l-a plătit deja și, pe de altă parte, reducerile de profit datorate unui amortisment parțial al participației pe care o deține în această societate.

94.      În ceea ce privește creditul fiscal, am văzut că acesta a fost introdus pentru a preveni riscurile de dublă impunere economică la distribuirea de dividende realizată de o societate rezidentă către acționarii săi. Cuantumul acestui credit fiscal corespunde fracțiunii din impozitul pe profit pe care societatea care a realizat distribuirea a plătit-o deja.

95.      Creditul fiscal se acordă, în principiu, numai acționarilor care beneficiază de dreptul de deducere a impozitului, și anume contribuabililor rezidenți în Germania.

96.      Înțelegem că un credit fiscal se acordă de asemenea de Regatul Unit acționarilor rezidenți în acest stat și care dețin cel puțin 25 % din drepturile de vot ale unei societăți stabilite în Germania, în temeiul articolului XVIII alineatul 1 litera b) din convenție(49).

97.      Astfel, dacă pragul de 25 % fixat prin convenție nu este atins, acționarii rezidenți în Regatul Unit nu beneficiază de niciun drept la creditul fiscal în legătură cu distribuirea de dividende ale unei societăți germane.

98.      Prezentul litigiu se înscrie în acest context. Astfel, participațiile deținute de cei doi acționari britanici, și anume GG-Ltd și W-Ltd, în capitalul social al GW-GmbH și al W-GmbH, ambele stabilite în Germania, erau cu mult sub acest prag. În conformitate cu dispozițiile convenției, aceste participații nu le permiteau, așadar, acestor acționari să beneficieze de un credit fiscal în Regatul Unit, la distribuirea dividendelor acestor societăți.

2.      Articolul 50c alineatele 1 și 4 din EStG

99.      Această dispoziție are ca obiect să lupte împotriva unei practici care a permis unor acționari stabiliți în străinătate să beneficieze în mod necuvenit și anticipat de creditul fiscal rezervat acționarilor rezidenți.

100. Pe baza informațiilor furnizate de guvernul german în observații, această practică este următoarea(50):

–        Înainte ca profiturile societății rezidente să fie distribuite, acționarul stabilit în străinătate cedează participația pe care o deține în această societate unui acționar rezident care, în această calitate, poate beneficia de un credit fiscal la distribuirea viitoare a dividendelor.

–        Această participație este cesionată la un preț mai mare decât valoarea sa nominală. Această majorare este egală cu creditul fiscal care este, în principiu, legat de distribuirea dividendelor societății, pe care acționarul străin nu poate să îl pretindă. Majorarea menționată este plătită de dobânditor din rezervele sale latente. În ceea ce îl privește pe vânzător, majorarea îi permite să realizeze un câștig de capital rezultat ca urmare a cesionării, care nu este impozitat în Germania, la care se adaugă, așadar, în mod anticipat și necuvenit, rambursarea sumei impozitului pe care societatea care a realizat distribuirea l-a plătit deja asupra profiturilor sale(51).

–        La distribuirea dividendelor de societatea rezidentă, noul acționar poate, contrar a ceea ce ar fi fost cazul cu acționarul inițial, să beneficieze de credit fiscal, în conformitate cu reglementarea aplicabilă.

–        De asemenea, în conformitate cu articolul 6 alineatul 1 din EStG, pierderile legate de amortismentul parțial al participațiilor sale se pot deduce din profiturile impozabile.

–        Ca urmare a distribuirii dividendelor, participațiile sunt uneori vândute din nou asociatului nerezident.

–        În ceea ce privește acționarul străin, cesiunea participației sale anterior distribuirii profiturilor are, așadar, drept consecință faptul că, prin intermediul unui preț de vânzare „umflat”, acesta obține nu numai profiturile impozitate, dar și creditul fiscal în legătură cu distribuirea profiturilor, în condițiile în care nici nu este supus plății impozitului în Germania. Prin intermediul acestui mijloc, noul acționar rezident beneficiază de un avantaj care constă nu numai în beneficierea de creditul fiscal, dar și de amortismentul parțial.

101. Pentru a lupta împotriva acestei practici și pentru a asigura coerența sistemului său fiscal, guvernul german a adoptat articolul 50c din EStG.

102. Astfel cum rezultă din expunerea de motive la proiectul de lege privind această dispoziție, legiuitorul german dorea să prevină „riscul [...] ca asociaților care nu erau îndreptățiți la deducerea [impozitului] să li se plătească cel puțin parțial, cu ocazia vânzării părților sociale unor asociați îndreptățiți la deducerea [impozitului], impozitul pe profit care a afectat rezervele” și ca „distincția, proprie sistemului de deducere, între asociații îndreptățiți la deducere și cei care nu sunt îndreptățiți [să] nu apar[ă], așadar, în numeroase cazuri, în rezultatul economic”. Din această expunere de motive rezultă că legiuitorul german viza, în special, operațiunile efectuate în cadrul unui grup de societăți și în special cesiunile de participații efectuate între o societate-mamă nerezidentă și filialele stabilite în Germania.

103. Articolul 50c din EStG limitează, în esență, dreptul noului acționar de a deduce din profiturile sale impozabile pierderile aferente amortismentului parțial al participațiilor pe care le deține într-o societate rezidentă în situația în care acesta a dobândit părțile sale sociale de la un acționar care nu are reședința în Germania, anterior distribuirii dividendelor societății.

104. Această dispoziție se aplică tuturor contribuabililor, indiferent dacă sunt persoane fizice sau întreprinderi, aparținând sau nu aceluiași grup. Aceasta privește pierderile în legătură cu un amortisment parțial al participațiilor în cursul anului de achiziție sau în cursul unuia din următorii 9 ani și privește numai scăderea profiturilor ce rezultă dintr-o operațiune de distribuire sau de transfer de profituri în executarea unui acord de control.

105. Dispoziția menționată este destinată să se aplice în situația în care noul acționar a dobândit părțile sale sociale la un preț mai mare decât valoarea lor nominală. Această sumă, care este egală cu diferența dintre prețul de achiziție achitat de acționarul rezident și valoarea nominală a părții sociale, este denumită „cuantum blocat”. Potrivit legiuitorului german, acest cuantum blocat corespunde, cel puțin în parte, creditului fiscal acordat nejustificat asociatului străin. Acesta este cuantumul pe care autoritățile fiscale îl vor reporta asupra bazei de impozitare a noului acționar rezident, prin intermediul unui joc de înscrisuri contabile care constă în a nu lua în considerare, în legătură cu acest acționar, pierderile legate de amortismentul parțial al participațiilor sale.

106. Astfel, în temeiul articolului 50c din EStG, odată ce societatea rezidentă a distribuit dividendele sale noului acționar, acesta nu mai poate să deducă din baza sa impozabilă pierderile legate de amortismentul parțial al participațiilor sale, cu condiția, totuși, ca cuantumul acestor pierderi să nu depășească cuantumul blocat, cu alte cuvinte, cuantumul avantajului fiscal care a fost acordat în mod necuvenit. Așadar, în situația în care acest cuantum este nul, cu alte cuvinte, atunci când acționarul rezident a dobândit părțile sale sociale la un preț care este egal cu valoarea lor nominală, această dispoziție nu se aplică.

107. Luarea în considerare a cuantumului blocat elimină, în consecință, efectele amortismentului parțial în situația și în măsura în care diminuarea valorii părților sociale rezultă exclusiv din distribuirea de profituri. În acest mod, guvernul german reușește să impoziteze câștigul de capital rezultat ca urmare a cesionării pe care acționarul nerezident a realizat-o din vânzarea participației sale, câștig de capital care nu făcuse obiectul niciunei impozitări.

108. În prezenta cauză, întrebarea este dacă o astfel de reglementare constituie o restricție privind circulația capitalurilor în sensul articolului 56 CE.

109. Pentru a răspunde la această întrebare, considerăm că este indispensabil să examinăm, în prealabil, dacă regimul fiscal de bază care susține această reglementare și pe care dorește să îl protejeze guvernul german este compatibil cu normele tratatului.

110. Cu alte cuvinte, trebuie mai întâi să ne întrebăm cu privire la aspectul dacă articolul 56 CE se opune unei reglementări a unui stat membru care, la distribuirea de dividende realizată de o societate rezidentă, rezervă beneficiul creditului fiscal numai pentru acționarii rezidenți, excluzându-i pe cei stabiliți într-un alt stat membru.

3.      Cu privire la compatibilitatea regimului fiscal de bază cu articolul 56 CE

111. Astfel cum am arătat, în temeiul regimului fiscal în discuție, numai acționarii rezidenți pe teritoriul german pot să beneficieze de un credit fiscal în legătură cu distribuirea de dividende realizată de o societate rezidentă. Această diferență de tratament fiscal nu face parte din Convenție.

112. În prezenta cauză, întrebarea este dacă această reglementare constituie o restricție privind circulația capitalurilor, contrară normelor tratatului(52).

113. Instanța de trimitere exprimă numeroase rezerve cu privire la compatibilitatea acestei măsuri cu dreptul comunitar.

114. Potrivit Bundesfinanzhof, acest regim este susceptibil să descurajeze investitorii supuși unei obligații fiscale nelimitate să dobândească participații în societăți germane de la acționari stabiliți într-un alt stat membru. În plus, această legislație, întrucât îi privează pe acționarii rezidenți într-un alt stat membru de dreptul de a beneficia de credit fiscal, ar descuraja contribuabilii stabiliți în alte state membre să își investească capitalurile în societăți stabilite în Germania. Această reglementare fiscală ar produce, așadar, un efect restrictiv în privința societăților stabilite în Germania, prin faptul că ar constitui pentru acestea un obstacol împotriva atragerii de capitaluri în alte state membre. Într-adevăr, în măsura în care, la distribuirea de venituri din capitaluri de origine națională, acționarii nerezidenți în Germania sunt tratați mai puțin favorabil decât acționarii rezidenți în acest stat membru, acțiunile societăților stabilite în Germania sunt mai puțin atractive pentru investitorii rezidenți în alt stat membru.

115. Reclamanta din acțiunea principală adoptă o poziție mai strictă și susține că acest regim, care tinde să îi excludă total pe acționarii rezidenți în străinătate de la dreptul de a beneficia de acest avantaj fiscal, are un efect discriminatoriu și împiedică libera circulație a capitalurilor, precum și libertatea de stabilire.

116. Guvernul german și Comisia arată, dimpotrivă, că refuzul de a acorda acest avantaj fiscal acționarilor nerezidenți nu constituie o restricție privind circulația capitalurilor în sensul articolului 56 alineatul (1) CE.

117. Comisia recunoaște că regimul de bază prevăzut de legiuitorul german riscă să producă efecte restrictive asupra liberei circulații a capitalurilor. Potrivit Comisiei, această legislație ar putea să îi împiedice pe contribuabilii rezidenți să dobândească părți sociale ale unei societăți de la acționari rezidenți în alt stat membru. În plus, această reglementare ar avea efectul de a-i împiedica pe investitorii străini să investească în societăți germane capitalul lor social.

118. Cu toate acestea, guvernul german, precum și Comisia susțin că această reglementare nu este contrară dreptului comunitar din motivele pe care Curtea le-a prezentat în Hotărârea Test Claimants in Class IV of the ACT Group Litigation, citată anterior.

119. Suntem de acord cu guvernul german și cu Comisia că această reglementare fiscală este admisibilă ținând seama de poziția pe care a adoptat-o Curtea în această hotărâre, ale cărei conținut și analiză le-am prezentat la punctele 69-72 din prezentele concluzii.

120. În această cauză, una dintre întrebările adresate era dacă libertatea de stabilire și libera circulație a capitalurilor se opun unei reglementări a unui stat membru care, la distribuirea de dividende realizată de o societate rezidentă, acordă un credit fiscal integral acționarilor finali beneficiari ai dividendelor menționate, care sunt rezidenți în acest stat membru sau în alt stat cu care acest prim stat a încheiat o convenție pentru evitarea dublei impuneri care prevede un astfel de credit fiscal, dar nu acordă credit fiscal integral sau parțial societăților beneficiare de astfel de dividende, care sunt rezidente în unele din celelalte state membre(53).

121. În lumina competențelor reținute de statele membre în domeniul fiscalității directe, Curtea a statuat că o reglementare a unui stat membru care, la distribuirea de dividende realizată de o societate rezidentă în statul menționat, acordă societăților ce beneficiază de aceste dividende care sunt rezidente de asemenea în acest stat, un credit fiscal care corespunde fracțiunii de impozit achitată de societatea care realizează distribuirea asupra profiturilor distribuite, dar nu acordă un astfel de credit fiscal societăților beneficiare rezidente într-un alt stat membru, și care nu sunt supuse plății impozitului pe dividende în acest prim stat, nu constituie o discriminare interzisă de articolele 43 CE și 56 CE.

122. În aceeași cauză, Curtea s-a întemeiat pe repartizarea și pe domeniul de aplicare al competențelor fiscale exercitate de statele membre în discuție. Statul membru în discuție nu era competent să impoziteze profiturile realizate de societățile acționare nerezidente astfel încât acesta nu putea fi obligat să le acorde un avantaj oarecare pe plan fiscal în legătură cu impozitul pe profit. Creditul fiscal acordat societăților acționare rezidente le era într-adevăr acordat pentru impozitul pe profit plătit în statul membru de reședință(54).

123. Această jurisprudență a fost confirmată recent în Hotărârea Burda, citată anterior.

124. Considerăm că această jurisprudență se poate aplica perfect în prezenta cauză, în măsura în care, în conformitate cu legislația germană aplicabilă, acționarii nerezidenți în Germania nu sunt supuși plății impozitului pe venit sau impozitului pe profit pe dividendele distribuite de o societate rezidentă. Acționarii rezidenți în Germania și cei rezidenți în Regatul Unit nu se află, așadar, într-o situație comparabilă în mod obiectiv în privința măsurii naționale în discuție. Prin urmare și deși există o diferență de tratament fiscal între acești acționari, nu considerăm că aceasta este discriminatorie.

125. În această privință, am dori să adăugăm că, în prezenta cauză, în situația în care reclamanta distribuie dividendele sale societății GV-GmbH, Republica Federală Germania îi acordă societății GV-GmbH un credit fiscal egal cu fracțiunea de impozit pe profit plătită de prima societate care a generat profitul distribuit, în calitatea sa de stat membru de reședință al acționarului.

126. Poziția acestui stat în care își au reședința atât societatea care distribuie dividendele, cât și acționarul beneficiar nu este comparabilă cu cea în care se află respectivul stat în situația în care societatea rezidentă distribuie dividendele sale unei societăți nerezidente, întrucât, în acest caz, statul acționează, în principiu, numai în calitatea sa de stat membru în care se află sursa profiturilor distribuite.

127. În lumina elementelor precedente, considerăm, așadar, că articolul 56 CE nu se opune ca un stat membru, la distribuirea dividendelor realizată de o societate rezidentă, să rezerve beneficiul creditului fiscal acționarilor rezidenți în acest stat, dar nu îl acordă acționarilor rezidenți în alt stat membru.

128. În temeiul acestei premise, vom examina în prezent compatibilitatea dispozițiilor articolului 50c din EStG cu dreptul comunitar.

4.      Cu privire la compatibilitatea articolului 50c din EStG cu articolul 56 CE

129. Astfel cum am arătat, articolul 50c din EStG a fost adoptat pentru a lupta împotriva practicilor care le permit acționarilor nerezidenți în Germania să beneficieze, în mod eludat, de un credit fiscal rezervat rezidenților germani.

130. După cum am văzut, această dispoziție introduce o diferență de tratament fiscal în funcție de modul în care contribuabilul rezident a dobândit părțile sale sociale într-o societate rezidentă, de la un acționar care beneficiază de dreptul la un credit fiscal, cu alte cuvinte, un acționar rezident pe teritoriul german, sau de la un acționar care nu beneficiază de un astfel de drept, cu alte cuvinte, un acționar rezident într-un alt stat membru.

131. Astfel, în situația în care un acționar german a dobândit părțile sale sociale într-o societate rezidentă de la un acționar care beneficiază de dreptul la credit fiscal, atunci autoritatea fiscală germană deduce din baza sa de impozitare nu numai cuantumul impozitului pe care societatea care realizează distribuirea l-a plătit deja asupra acestor dividende, dar și diminuarea profiturilor rezultată din amortismentul parțial asupra valorii părților sociale pe care le deține în această societate.

132. Dimpotrivă, în situația în care acest contribuabil a dobândit părțile sale sociale de la un acționar care nu beneficiază de dreptul la un credit fiscal și la un preț mai mare decât valoarea lor nominală, acesta nu poate să deducă din profiturile sale impozabile pierderile aferente acestui amortisment.

133. Prin intermediul întrebării formulate, instanța de trimitere solicită, în esență, să se stabilească dacă articolul 56 CE se opune unei legislații a unui stat membru care exclude posibilitatea ca un contribuabil rezident să deducă din profitul său impozabil pierderile aferente amortismentului asupra valorii părților sociale pe care le deține într-o societate rezidentă, în situația în care acesta a dobândit părțile sale sociale de la un acționar nerezident, în timp ce această legislație acordă o astfel de posibilitate unui contribuabil care le-a dobândit de la un contribuabil rezident.

a)      Cu privire la existența unei restricții privind circulația capitalurilor

134. Considerăm că limitarea în litigiu este contrară articolului 56 CE dacă examinăm efectele acesteia asupra circulației capitalurilor între acționarii rezidenți în Germania și acționarii rezidenți în alt stat membru.

135. Nu se contestă că autoritatea fiscală germană ia, așadar, în considerare în mod diferit diminuarea valorii părților sociale la distribuirea profiturilor în cadrul stabilirii bazei de impozitare după cum aceste părți au fost dobândite de la un contribuabil rezident în Germania sau de la un contribuabil rezident în alt stat membru.

136. În aceste condiții, este mai avantajos pentru investitorii germani să dobândească participații într-o societate germană de la acționari care beneficiază de asemenea de dreptul la deducerea impozitului și anume de la acționari rezidenți în Germania. Într-adevăr, în acest caz, autoritățile fiscale germane pot să deducă din veniturile lor impozabile diminuările profiturilor în legătură cu diminuarea valorii părților lor sociale, ceea ce conduce la o reducere a bazei de impozitare. Dimpotrivă, investitorii germani sunt privați de acest avantaj fiscal dacă dobândesc participația lor de la acționari care nu beneficiază de dreptul la un credit fiscal, cu alte cuvinte de la acționari rezidenți într-un alt stat membru.

137. Ni se pare evident că posibilitatea de a obține o reducere a bazei de impozitare poate influența în mod semnificativ atitudinea investitorilor germani. Această reglementare poate să îi descurajeze să dobândească participații în societăți germane de la acționari rezidenți într-un alt stat membru. În plus, această reglementare poate produce efecte restrictive în privința acestor societăți, prin faptul că constituie un obstacol în atragerea capitalurilor provenite din alte state membre și îi poate descuraja pe investitorii străini să dobândească părți în aceste societăți. Într-adevăr, în măsura în care, la achiziționarea de părți sociale, investitorii germani care cumpără participația lor de la un acționar rezident în alt stat membru sunt tratați mai puțin favorabil decât investitorii germani care cumpără participația lor de la un acționar rezident în Germania, atunci părțile sociale deținute de investitorii străini sunt mai puțin interesante.

138. Cu toate acestea, potrivit jurisprudenței, astfel de restricții nu sunt contrare dispozițiilor articolului 56 CE decât dacă reprezintă consecința unei discriminări vădite sau disimulate, cu alte cuvinte dacă sunt imputabile aceluiași regim fiscal al unui stat membru care ar aplica o normă diferită unor situații comparabile sau aceeași normă unor situații diferite.

139. Or, în prezenta cauză, constatăm că Republica Federală Germania tratează în mod foarte diferit situații care sunt comparabile în mod obiectiv. Într-adevăr, în situația în care comparăm modul în care este stabilită, în sistemul fiscal în litigiu, baza de impozitare a unui contribuabil german, constatăm că autoritățile germane tratează în mod diferit pierderile care rezultă dintr-un amortisment parțial al părților sociale deținute într-o societate rezidentă, după cum aceste părți au fost dobândite de la un acționar rezident în Germania sau de la un acționar rezident într-un alt stat membru.

140. Această măsură constituie, așadar, în opinia noastră, o restricție privind circulația capitalurilor în sensul articolului 56 CE, prin faptul că impune o diferență de tratament fiscal între achizițiile efectuate de la un contribuabil rezident și achizițiile efectuate de la un contribuabil nerezident.

141. În aceste condiții, apreciem că sistemul fiscal în litigiu constituie o restricție privind libera circulație a capitalurilor, interzisă, în principiu, de articolul 56 CE.

142. Cu toate acestea, o astfel de restricție poate fi considerată compatibilă cu dispozițiile tratatului, dacă urmărește un obiectiv legitim compatibil cu acesta sau dacă este justificată de un motiv imperativ de interes general. În plus, pentru a fi justificată, o astfel de diferență de tratament trebuie să fie corespunzătoare pentru a garanta realizarea obiectivului în discuție și nu trebuie să depășească ceea ce este necesar pentru a atinge acest obiectiv(55).

b)      Cu privire la justificarea restricției

143. Reclamanta din acțiunea principală și, într-o mai mică măsură, instanța de trimitere susțin că restricția în discuție nu poate fi justificată prin necesitatea de a garanta principiul impozitării naționale unice sau de a evita evaziunea fiscală dacă obiectivul acesteia este acela de a exclude acționarii nerezidenți de la beneficiul creditului fiscal. Reclamanta din acțiunea principală adaugă, în plus, că această reglementare nu este nici necesară, nici adecvată.

144. Guvernul german și Comisia susțin că această măsură nu este contrară dreptului comunitar și că restricția în discuție este justificată prin motive imperative de interes general. Aceștia se întemeiază pe compatibilitatea regimului de bază cu dreptul comunitar și insistă asupra obiectivului urmărit de articolul 50c din EStG și anume să se evite ca acționarii unei societăți stabilite pe teritoriul german să obțină în mod abuziv un avantaj fiscal la care nu ar fi avut dreptul în cazul distribuirii profiturilor. Această dispoziție ar permite, așadar, să se protejeze coerența sistemului de deducere integrală prevăzut de reglementarea germană și ar împiedica deplasarea bazei impozabile în străinătate.

145. Cu toate acestea, Comisia lasă instanței naționale grija de a aprecia dacă această reglementare se limitează la ceea ce este necesar în acest scop sau dacă aceasta produce efecte care pot constitui o discriminare directă sau indirectă în privința acționarilor nerezidenți, contrară articolului 56 CE.

 i)     Cu privire la necesitatea de a asigura coerența sistemului fiscal național

146. Contrar guvernului german, nu considerăm că dispoziția în litigiu poate fi justificată de necesitatea de a garanta coerența regimului fiscal național și, în special, a sistemului său de deducere integrală.

147. Este adevărat că în Hotărârile sale din 28 ianuarie 1992, Bachmann și Comisia/Belgia(56), Curtea a admis că necesitatea de a menține coerența unui sistem fiscal constituie într-adevăr un motiv imperativ de interes general care poate justifica reglementări de natură să restrângă libertățile fundamentale garantate prin tratat.

148. Cu toate acestea, domeniul de aplicare al acestui motiv a fost restrâns în mod semnificativ în hotărârile pe care le-a pronunțat ulterior. Într-adevăr, Curtea a condiționat aplicarea motivului menționat de existența, pe de o parte, a unei legături directe între avantajul fiscal vizat și compensarea acestui avantaj cu o prelevare fiscală determinată, caracterul direct al unei astfel de legături trebuind să fie apreciat în funcție de obiectivul reglementării în cauză(57), și, pe de altă parte, ca aceste două elemente să se refere la același contribuabil, în legătură cu aceeași impozitare(58).

149. Astfel, în cauzele care au determinat pronunțarea Hotărârilor Bachmann și Comisia/Belgia, citate anterior, exista o legătură directă, fiind vorba de unul și același contribuabil, între acordarea unui avantaj fiscal și compensarea acestui avantaj cu o prelevare fiscală, care fuseseră efectuate în cadrul unei singure impozitări. Dimpotrivă, în situația în care o astfel de legătură directă lipsește, întrucât, de exemplu, este vorba de impozitări distincte sau de tratament fiscal privind contribuabili diferiți, Curtea respinge argumentul întemeiat pe necesitatea de a menține coerența sistemului fiscal(59).

150. În prezenta cauză, considerăm că existența unei legături directe de această natură lipsește. Într-adevăr, sistemul fiscal în cauză vizează prevenirea dublei impuneri economice care se produce în situația în care o societate rezidentă distribuie dividendele sale unui acționar stabilit în același stat membru. În consecință, acesta implică doi contribuabili diferiți, și anume societatea care distribuie dividendele și acționarul.

151. În aceste condiții și ținând seama de jurisprudența Curții, considerăm că motivul întemeiat pe necesitatea de a garanta coerența sistemului fiscal nu se poate aplica în prezenta cauză.

 ii)   Cu privire la necesitatea de a preveni evaziunea fiscală și de a lupta împotriva aranjamentelor abuzive

152. Suntem de acord cu guvernul german și cu Comisia că restricția poate fi justificată efectiv de necesitatea de a preveni evaziunea fiscală și de a lupta împotriva aranjamentelor artificiale destinate să eludeze sistemul fiscal german.

153. Din jurisprudența Curții reiese că necesitatea de a preveni evaziunea fiscală și în special de a lupta împotriva practicilor abuzive poate fi invocată în temeiul articolului 58 alineatul (1) litera (b) CE pentru a justifica restricțiile privind libera circulație a capitalurilor între statele membre(60). Aceasta constituie de asemenea un motiv imperativ de interes general care poate justifica reglementări de natură să restrângă libertățile fundamentale garantate prin tratat(61).

154. În prezenta cauză vom arăta că dispoziția în litigiu vizează efectiv să lupte împotriva aranjamentelor artificiale care permit unui contribuabil nerezident în Germania și care, din acest motiv, nu este impozabil în acest stat membru să beneficieze de un credit fiscal la care, în principiu, nu este îndreptățit în temeiul reglementării fiscale în vigoare.

155. După cum reiese în mod clar din expunerea de motive a proiectului de lege, legiuitorul german are în vedere, în special, operațiunile efectuate în cadrul unui grup de societăți, în special cesionările de participații efectuate între o societate-mamă nerezidentă și filialele stabilite în Germania. Din observațiile depuse de guvernul german rezultă că legiuitorul vizează situația în care societatea-mamă nerezidentă obține în mod necuvenit un credit fiscal alegând să vândă părțile sociale pe care le deține într-o filială rezidentă unei alte filiale rezidente – care, în această calitate, va putea, de asemenea, să beneficieze de un credit fiscal la distribuirea de dividende – la un preț mai mare decât valoarea nominală a părților sale, înainte de a le recumpăra(62). În acest mod, societatea-mamă nerezidentă beneficiază de un câștig de capital din cesionare egal, în fapt, cu creditul fiscal.

156. Acordarea unui astfel de avantaj fiscal unui contribuabil care nu este impozabil în Germania și care, ca atare, nu are dreptul la deducerea impozitului încalcă sistemul fiscal german în temeiul căruia numai contribuabilii rezidenți pot beneficia de un credit fiscal. Amintim că am concluzionat că acest sistem este compatibil cu dreptul comunitar. Acordarea unui astfel de avantaj fiscal necuvenit conduce, în plus, la o erodare a bazei de impozitare și constituie, în această privință, un caz special de evaziune fiscală împotriva căreia guvernul german este îndreptățit să lupte.

157. În aceste condiții, opinăm că articolul 50c din EStG poate fi justificat prin necesitatea de a preveni evaziunea fiscală la care conduc unele aranjamente fictive.

158. Cu toate acestea, astfel cum am arătat, pentru ca restricția să poată fi justificată, mai trebuie ca măsura națională în discuție să fie adecvată pentru a atinge obiectivul pe care îl urmărește și să nu depășească ceea ce este necesar în acest scop, în conformitate cu principiul proporționalității.

159. În prezenta cauză, considerăm că dispoziția în discuție este într-adevăr de natură să prevină aranjamentele fictive la care pot recurge unii operatori economici. Într-adevăr, prin limitarea dreptului noului acționar de a deduce din profiturile sale impozabile valoarea pierderilor determinate de diminuarea valorii părților sociale în cauză, în măsura în care acestea nu depășesc „cuantumul blocat”(63), legiuitorul reintroduce, pentru acest acționar, o bază impozabilă care corespunde majorării prețului de vânzare și câștigului de capital rezultat ca urmare a cesionării realizate de acționarul străin. În opinia noastră, o astfel de legislație este într-adevăr adecvată să atingă obiectivul pe care îl urmărește, și anume, acela de a garanta ca creditul fiscal să nu fie transferat în mod nejustificat și anticipat unui contribuabil nerezident care, în această calitate, nu este îndreptățit la acest avantaj fiscal.

160. Întrebarea pe care trebuie să ne-o punem acum este dacă măsura în discuție în acțiunea principală este proporțională cu acest obiectiv.

161. În scopul acestei examinări, plecăm de la premisa că această dispoziție are vocația de a se aplica inclusiv în situația în care, în temeiul convenției, vânzătorul dispune de mai mult de 25 % din drepturile de vot în societatea care distribuie dividendele. În caz contrar, coerența sistemului fiscal în cauză ar fi, în opinia noastă, afectată.

162. Potrivit unei jurisprudențe constante, o restricție poate fi justificată prin motive de luptă împotriva practicilor abuzive atunci când vizează în mod special să împiedice comportamente care constau în crearea de aranjamente pur artificiale al căror scop ar fi să obțină un avantaj fiscal(64).

163. În speță, considerăm că măsura în litigiu depășește această limită.

164. Astfel cum am arătat, această legislație are vocația de a se aplica în situația în care un contribuabil rezident în Germania a cumpărat participația sa într-o societate rezidentă de la un acționar rezident în alt stat membru, și aceasta înainte de distribuirea dividendelor societății. Această dispoziție vizează situațiile în care părțile sociale sunt cedate la un preț mai mare decât valoarea lor nominală. În aceste condiții, această măsură limitează deductibilitatea, de către contribuabilul rezident, a pierderilor care rezultă din luarea în considerare, în cursul anului achiziției sau în cursul unuia dintre următorii 9 ani, a amortismentului asupra valorii participației. Măsura menționată se aplică dacă diminuarea profiturilor rezultă dintr-o operațiune de distribuire sau de transfer al profiturilor, în executarea unui acord de control. În plus, aceasta se aplică numai în măsura în care pierderile nu depășesc cuantumul blocat, cu alte cuvinte, cuantumul egal cu diferența dintre prețul de achiziție și valoarea nominală a participației. Cu alte cuvinte, măsura în discuție nu se aplică în situația în care participația a fost cedată la un preț echivalent cu valoarea nominală a acesteia, întrucât, în acest caz, cuantumul blocat este nul.

165. În pofida acestor condiții de aplicare, apreciem că legislația în discuție nu are în vedere, în mod suficient de exact, situația în care riscul de evaziune fiscală există cu o probabilitate mai mare și împotriva căruia Republica Federală Germania dorește să lupte.

166. Într-adevăr, față de practicile fictive pe care le denunță guvernul german(65), apreciem că aranjamentul artificial pe care legiuitorul îl combate în mod întemeiat este mecanismul prin care un acționar străin vinde la un preț majorat participația pe care o deține într-o societate rezidentă unui contribuabil rezident și aceasta înainte de distribuirea dividendelor, apoi o recumpără, succesiv, la un preț care nu depășește valoarea sa nominală. În opinia noastră, această operațiune, lipsită de orice realitate economică, este cea care demonstrează existența unui aranjament pur artificial.

167. Or, nu este sigur, având în vedere descrierea cadrului juridic efectuată de instanța de trimitere, că dispoziția națională în discuție vizează în mod special acest aranjament.

168. În primul rând, înțelegem că această măsură se referă la toate operațiunile de cesionare de participații, indiferent dacă sunt realizate între contribuabili persoane fizice sau sunt efectuate între societăți independente sau aparținând aceluiași grup.

169. Or, contrar celor ce rezultă din expunerea de motive la proiectul de lege menționat, măsura în discuție nu vizează în mod special operațiunile efectuate în cadrul unui grup de societăți, în care aceste practici par totuși mai ușor de realizat.

170. În al doilea rând, știm că această dispoziție se aplică atunci când un contribuabil rezident în Germania a cumpărat participația sa într-o societate rezidentă de la un acționar străin la un preț care, din diverse motive, depășește valoarea nominală a părților sociale.

171. Or, considerăm că numai majorarea prețului de vânzare nu constituie un indiciu suficient pentru a demonstra că tranzacția în discuție constituie un aranjament artificial în vederea obținerii unui avantaj fiscal, în special dacă acest preț a fost convenit între doi contribuabili care nu aparțin aceluiași grup de societăți.

172. În consecință, considerăm că această măsură creează o prezumție de evaziune sau de fraudă fiscală care nu se poate întemeia numai pe această singură împrejurare. Astfel, ni se pare dificil să se excludă posibilitatea ca părți sociale să poată fi vândute la un preț mai mare decât valoarea lor nominală din alte motive decât cele care urmăresc să eludeze legislația fiscală. Astfel, în condiții de concurență deplină(66), societățile ar putea conveni să majoreze prețul de vânzare al participației, ținând seama, de exemplu, de valoarea profiturilor nedistribuite sau pentru a evita, în eventualitatea inflației, o devalorizare a părților sociale.

173. În acești termeni ar putea dispoziția națională în discuție să pară ca fiind disproporționată.

174. Pentru a fi conformă cu principiul proporționalității, o măsură prin care se urmărește a se lupta împotriva aranjamentelor fictive descrise ar trebui să permită instanței naționale să efectueze o analiză de la caz la caz, luând în considerare elementele specifice fiecărei spețe și bazându-se pe elemente obiective, pentru a ține seama de comportamentul abuziv sau fraudulos al persoanelor în cauză.

175. Efectiv, cesionarea unei participații într-o societate rezidentă pe care o deține un acționar rezident în alt stat membru unui acționar rezident și la un preț mai mare decât valoarea sa nominală poate constitui un indiciu privind voința acestuia de a obține un avantaj fiscal la care nu este îndreptățit în temeiul legislației aplicabile. Cu toate acestea, în opinia noastră, acest lucru nu este suficient pentru a dovedi intenția frauduloasă.

176. În schimb, un indiciu întemeiat pe rapiditatea revânzării acestei participații acționarului străin ar constitui un indiciu serios de evaziune fiscală și ar fi, a priori, mai conform cu obiectivul pe care îl urmărește guvernul german și anume evitarea ca, prin intermediul aranjamentelor fictive lipsite orice realitate economică, un avantaj fiscal să fie transferat în mod nejustificat unui contribuabil străin. Împrejurarea că o societate care nu este stabilită în Germania organizează vânzarea la un preț majorat a părților sale sociale, apoi recumpărarea succesivă a acestora la un preț echivalent cu valoarea lor nominală constituie pentru statul membru de reședință al dobânditorului un element obiectiv și verificabil de terți, pentru a stabili dacă tranzacția în discuție constituie un aranjament artificial. Faptul că cumpărătorul a putut să dobândească o participație la un preț mai mare decât valoarea sa nominală, fără a beneficia de nicio compensație, pentru ca apoi să o revândă la prețul normal de piață, demonstrează că această operațiune nu are alte obiective decât acelea de a permite deținătorului inițial să obțină, în mod nejustificat, creditul fiscal. O astfel de operațiune este suficientă să demonstreze că dobânditorul nu este, în realitate, decât un agent a cărui calitate de acționar rezident permite, de fapt, transferul nejustificat al avantajului fiscal.

177. Într-o astfel de situație, ținând seama de ușurința cu care poate fi realizat acest tip de operațiune, în special în cadrul unui grup de societăți, nu considerăm excesiv ca un stat membru să poată stabili o prezumție de evaziune fiscală. Ceea ce este important, cu toate acestea, este ca această prezumție să poată fi înlăturată în cazurile în care operatorii în cauză arată motivele economice sau financiare sau împrejurările speciale care să justifice o astfel de operațiune.

178. În orice caz, astfel cum am precizat, aplicarea măsurii în litigiu trebuie să poată fi limitată la aranjamentele pur artificiale al căror scop este efectiv acela de a eluda legislația fiscală națională.

179. Cu toate acestea, astfel cum am arătat, nu dispunem de elemente suficiente pentru a fi siguri că reglementarea națională în discuție se referă în mod special la aceste aranjamente de vânzare și de recumpărare succesivă de participații.

180. În aceste condiții, considerăm că este de competența instanței de trimitere, căreia îi incumbă să verifice compatibilitatea reglementării în discuție cu dreptul comunitar, să aprecieze proporționalitatea acestei măsuri.

181. Este de competența acesteia, în special, să verifice dacă această dispoziție poate să facă obiectul unei interpretări care să permită ca aplicarea acesteia să se limiteze la aranjamentele artificiale destinate să eludeze legislația fiscală națională. Îi revine astfel să verifice dacă articolul 50c din EStG se referă într-adevăr la aranjamentele pe baza cărora contribuabilul rezident, după ce a cumpărat participația sa de la un acționar stabilit în alt stat membru în condițiile stabilite de această dispoziție, îi cedează din nou participația în discuție într-un termen foarte scurt și la un preț care nu depășește valoarea sa nominală.

182. Având în vedere cele precedente, considerăm, așadar, că articolul 56 CE trebuie interpretat în sensul că nu se opune unei legislații fiscale naționale care limitează posibilitatea ca un contribuabil rezident să deducă din profiturile sale impozabile pierderile aferente amortismentului asupra valorii participațiilor pe care le deține într-o societate rezidentă, în situația în care acesta a cumpărat părțile sale sociale de la un contribuabil care este rezident într-un alt stat membru, anterior distribuirii dividendelor realizată de această societate și la un preț superior valorii lor nominale, dacă această legislație se aplică numai în cazul aranjamentelor pur artificiale destinate să eludeze legea națională.

183. Așadar, considerăm că este de competența instanței naționale să se asigure că legislația menționată se aplică numai în situațiile în care participația în discuție este cesionată din nou deținătorului inițial, într-un termen foarte scurt și la un preț care nu excede valoarea sa nominală.

184. În cadrul prezentului litigiu, este de competența instanței naționale să verifice, în conformitate cu normele naționale privind administrarea probei și în măsura în care aceasta nu aduce atingere eficacității dreptului comunitar, dacă sunt întrunite elementele constitutive ale unei practici abuzive, cu privire la operațiunile realizate de reclamanta din acțiunea principală. În această privință, instanței naționale îi va reveni să stabilească conținutul și semnificația reale ale acestor operațiuni și va putea să ia în considerare legăturile de natură juridică și/sau economică existente între operatorii respectivi.

V –    Concluzie

185. Având în vedere considerațiile precedente, propunem Curții să răspundă la întrebarea preliminară adresată de Bundesfinanzhof după cum urmează:

„Articolul 56 CE trebuie interpretat în sensul că nu se opune unei legislații fiscale naționale care limitează posibilitatea ca un contribuabil rezident să deducă din profiturile sale impozabile pierderile aferente amortismentului asupra valorii participațiilor pe care le deține într-o societate rezidentă, în situația în care acesta a cumpărat părțile sale sociale de la un contribuabil care este rezident într-un alt stat membru, anterior distribuirii dividendelor realizată de această societate și la un preț superior valorii lor nominale, dacă această legislație se aplică numai în cazul aranjamentelor pur artificiale destinate să eludeze legislația națională.

Este, așadar, de competența instanței naționale să se asigure că legislația menționată se aplică numai în situațiile în care participația în discuție este cesionată din nou deținătorului inițial, într-un termen foarte scurt și la un preț care nu excede valoarea sa nominală.”

1 – Limba originală: franceza.

2 – Denumit în continuare „Finanzamt”.

3 – Având în vedere caracterul precis și necondițional al acestei dispoziții, în Hotărârea din 14 decembrie 1995, Sanz de Lera și alții (C-163/94, C-165/94 și C-250/94, Rec., p. I-4821), Curtea a statuat că principiul liberei circulații a capitalurilor are efect direct, întrucât interzice restricțiile atât între statele membre, cât și între aceste state și statele terțe.

4 – Hotărârea din 26 septembrie 2000, Comisia/Belgia (C-478/98, Rec., p. I-7587, punctul 38 și jurisprudența citată, precum și punctul 39).

5 – A se vedea în special Hotărârea din 1 iunie 1999, Konle (C-302/97, Rec., p. I-3099, punctul 40).

6 – A se vedea în special, în ceea ce privește necesitatea de a garanta coerența regimului fiscal național, Hotărârea din 27 noiembrie 2008, Papillon (C-418/07, nepublicată încă în Repertoriu, punctul 43 și jurisprudența citată), precum și, în ceea ce privește necesitatea de a preveni evaziunea fiscală și de a lupta împotriva aranjamentelor abuzive, Hotărârea din 13 martie 2007, Test Claimants in the Thin Cap Group Litigation (C-524/04, Rep., p. I-2107, punctele 71-74).

7 – Articolul 36 alineatul 2 punctul 3 din Legea din 1990 privind impozitul pe venit (Einkommensteuergesetz 1990, BGBl. 1990 I, p. 1898, denumită în continuare „EStG”).

8 – Articolul 49 din Legea din 1996 privind impozitul pe profit (Körperschaftsteuergesetz 1996, BGBl. 1996 I, p. 340, denumită în continuare „KStG”). În temeiul legislației fiscale în vigoare în Germania, profiturile realizate în cursul unui exercițiu financiar de orice societate rezidentă în acest stat membru sunt supuse la plata impozitului pe profit în statul menționat, în cotă de 30 % (a se vedea articolul 27 alineatul 1 din KStG).

9 – BGBl. 1966 II, p. 358. Convenție, astfel cum a fost modificată prin Protocolul de modificare din 23 martie 1970 (BGBl. 1971 II, p. 46, denumită în continuare „convenția”).

10 – Gesetz zur Verbesserung der steuerlichen Bedingungen zur Sicherung des Wirtschaftsstandorts Deutschland im Europäischen Binnenmarkt (Standortsicherungsgesetz).

11 – Umwandlungssteuergesetz, BGBl. 1994 I, p. 3267.

12 – Amintim că transferul de active între o societate de capitaluri și o societate de persoane sau transformarea unei societăți de capitaluri într-o societate de persoane poate să ducă la modificarea regimului fiscal. Într-adevăr, spre deosebire de societățile de capital, societățile de persoane nu sunt supuse ca atare plății impozitului. Numai asociatul este supus unei impozitări, până la nivelul participației sale, pe profitul realizat de societatea de persoane. Aceasta are consecințe în situația în care activele unei societăți de capital sunt transferate într-o societate de persoane. În această situație, profiturile care până atunci făceau parte din patrimoniul societății de capital sunt atribuite automat, ca urmare a absorbției, patrimoniului asociatului. Operațiunea este asimilată unei distribuiri a profiturilor societății de capital.

13 – Era vorba de Glaxo-Group Ltd (denumită în continuare „GG-Ltd”). Aceasta era controlată de asemenea de Burroughs Wellcome Ltd (denumită în continuare „W-Ltd”).

14 – În această privință, facem trimitere la argumentele pe care le-am consacrat acestei jurisprudențe în concluziile prezentate în cauza care a determinat pronunțarea Hotărârii din 20 mai 2008, Orange European Smallcap Fund (C-194/06, Rep., p. I-3747).

15 – A se vedea în special Hotărârea din 26 iunie 2008, Burda (C-284/06, Rep., p. I-4571, punctul 66 și jurisprudența citată).

16 – Ibidem (punctele 86 și 87, precum și jurisprudența citată).

17 – Ibidem (punctul 66 și jurisprudența citată).

18 – Hotărârea din 12 decembrie 2006, Test Claimants in Class IV of the ACT Group Litigation (C-374/04, Rec., p. I-11673, punctul 46 și jurisprudența citată).

19 – În ceea ce privește societățile în sensul articolului 48 CE, sediul acestora servește la determinarea legăturii acestora cu ordinea juridică a unui stat, asemenea cetățeniei pentru persoanele fizice (Hotărârea din 13 iulie 1993, Commerzbank, C-330/91, Rec., p. I-4017, punctul 13).

20 – Hotărârea din 14 februarie 1995, Schumacker (C-279/93, Rec., p. I-225, punctul 31).

21 – A se vedea, în ceea ce privește persoanele fizice, Hotărârea Schumacker, citată anterior (punctele 28 și 29), precum și, pentru persoanele juridice, Hotărârea Commerzbank, citată anterior (punctul 15).

22 – Hotărârea din 27 ianuarie 2009 (C-318/07, nepublicată încă în Repertoriu, punctele 40 și 41).

23 – Ibidem (punctul 41).

24 – A se vedea în special Hotărârea din 13 decembrie 2005, Marks & Spencer (C-446/03, Rec., p. I-10837, punctul 38).

25 – Hotărârea Persche, citată anterior (punctul 41 și jurisprudența citată).

26 – A se vedea în special Hotărârea Test Claimants in Class IV of the ACT Group Litigation, citată anterior (punctul 49).

27 – Directiva din 23 iulie 1990 privind regimul fiscal comun care se aplică societăților-mamă și filialelor acestora din diferite state membre (JO L 225, p. 6, Ediție specială, 09/vol. 1, p. 97). A se vedea de asemenea Directiva 2003/48/CE a Consiliului din 3 iunie 2003 privind impozitarea veniturilor din economii sub forma plăților de dobânzi (JO L 157, p. 38, Ediție specială, 09/vol. 2, p. 64), precum și Directiva 2003/49/CE a Consiliului din 3 iunie 2003 privind sistemul comun de impozitare aplicabil plăților de dobânzi și de redevențe efectuate între societăți asociate din state membre diferite (JO L 157, p. 49, Ediție specială, 09/vol. 2, p. 75).

28 – Convenția din 23 iulie 1990 privind eliminarea dublei impuneri în legătură cu ajustarea profiturilor întreprinderilor asociate (JO L 225, p. 10).

29 – În temeiul articolului 293 CE, atunci când este cazul, statele membre vor angaja negocieri între ele pentru a asigura resortisanților lor eliminarea dublei impuneri în cadrul Comunității. A se vedea în special Hotărârea Test Claimants in Class IV of the ACT Group Litigation, citată anterior (punctul 51 și jurisprudența citată).

30 – A se vedea în această privință Hotărârea din 14 noiembrie 2006, Kerckhaert și Morres (C-513/04, Rec., p. I-10967), cu privire la legislația belgiană care, în cadrul impozitului pe venit, supune aceleiași cote uniforme de impozitare dividendele pentru acțiunile societăților stabilite în Belgia și dividendele pentru acțiunile societăților stabilite în alt stat membru, fără a prevedea o posibilitate de imputare a impozitului prelevat pe calea reținerii la sursă în acest alt stat membru. Curtea a constatat că regimul fiscal în cauză nu face nicio diferențiere între dividendele provenind de la societăți stabilite în Belgia și cele provenind de la societăți stabilite în alt stat membru. Aceasta a apreciat că aceste consecințe defavorabile pe care ar putea să le producă aplicarea unui astfel de sistem în cazul unui contribuabil care primește dividende ce au făcut obiectul unei rețineri la sursă în alt stat membru rezultă exclusiv din exercitarea paralelă de către două state membre a competențelor fiscale (punctul 20).

31 – Hotărârea Test Claimants in Class IV of the ACT Group Litigation, citată anterior (punctul 52 și jurisprudența citată).

32 – Hotărârea din 21 septembrie 1999, Saint-Gobain ZN (C-307/97, Rec., p. I-6161, punctele 57 și 58), precum și Hotărârea Test Claimants in Class IV of the ACT Group Litigation, citată anterior (punctul 54).

33 – Dividendele încasate din străinătate sunt plătite unui acționar rezident într-un stat membru de o societate stabilită într-un alt stat membru, în timp ce dividendele plătite către beneficiari din străinătate sunt plătite de o societate rezidentă în statul membru în discuție unui acționar rezident în alt stat membru.

34 – A se vedea, cu privire la acordarea unei scutiri pentru impozitul pe venit în cazul dividendelor plătite unor acționari persoane fizice, Hotărârea din 6 iunie 2000, Verkooijen (C-35/98, Rec., p. I-4071), cu privire la aplicarea unei cote de impozitare liberatorie sau redusă la jumătate, Hotărârea din 15 iulie 2004, Lenz (C-315/02, Rec., p. I-7063), cu privire la acordarea unui credit fiscal, Hotărârea din 7 septembrie 2004, Manninen (C-319/02, Rec., p. I-7477), și Hotărârea din 6 martie 2007, Meilicke și alții (C-292/04, Rep., p. I-1835), precum și, cu privire la scutirea de impozitul pe profit a dividendelor de origine națională, în timp ce dividendele de origine străină erau supuse acestui impozit și dădeau dreptul doar la o reducere pentru eventuala reținere la sursă aplicată în statul în care are sediul societatea care distribuie dividendele, Hotărârea din 12 decembrie 2006, Test Claimants in the FII Group Litigation (C-446/04, Rec., p. I-11753, punctele 61-71).

35 – Hotărârea Test Claimants in the FII Group Litigation, citată anterior (punctul 62). Nu se impune în mod automat aceeași cerință în cazul dividendelor plătite de societăți stabilite în state terțe. În această hotărâre, Curtea a admis că nu se poate exclude ca un stat membru să poată demonstra că o restricție privind circulația capitalurilor având ca destinație state terțe sau provenind din state terțe este justificată printr-un motiv invocat în împrejurări în care acest motiv nu ar fi de natură să constituie o justificare validă pentru o restricție privind circulația capitalurilor între statele membre. Acesta poate fi cazul, printre altele, într-o situație care presupune verificarea impozitului plătit de societățile care distribuie dividendele stabilite în țări terțe, din moment ce, întrucât măsurile legislative comunitare privind cooperarea între autoritățile fiscale naționale, cum este Directiva 77/799/CEE a Consiliului din 19 decembrie 1977 privind asistența reciprocă acordată de autoritățile competente din statele membre în domeniul impozitării directe (JO L 336, p. 15, Ediție specială, 09/vol. 1, p. 21) nu sunt aplicabile, verificarea impozitului plătit de aceste societăți în statul în care au reședința se poate dovedi mai dificilă decât într-un context pur comunitar (punctele 169-171).

36 – A se vedea, cu privire la o legislație a unui stat membru care prevede un sistem de credit fiscal pentru dividendele plătite de o societate rezidentă acționarilor săi rezidenți, precum și acționarilor nerezidenți, atunci când acest lucru este prevăzut de o convenție pentru evitarea dublei impuneri, Hotărârea Test Claimants in Class IV of the ACT Group Litigation, citată anterior, precum și, în ceea ce privește o legislație națională care impozitează dividendele plătite de filialele rezidente societăților-mamă stabilite în alt stat membru și care exonerează aproape în întregime dividendele plătite societăților-mamă rezidente, Hotărârea din 14 decembrie 2006, Denkavit Internationaal și Denkavit France (C-170/05, Rec., p. I-11949).

37 – Hotărârea Test Claimants in Class IV of the ACT Group Litigation, citată anterior (punctul 70).

38 – Ibidem (punctul 57 și urm.).

39 – Ibidem (punctul 74).

40 – Hotărârea din 28 ianuarie 1986, Comisia/Franța (270/83, Rec., p. 273, punctul 26).

41 – Hotărârea Denkavit Internationaal și Denkavit Franța, citată anterior (punctul 45, precum și jurisprudența citată).

42 –         Ibidem (punctul 47).

43 – Hotărârea Test Claimants in Class IV of the ACT Group Litigation, citată anterior (punctul 71).

44 – Titlul III punctul 2 din decizia de trimitere.

45 – A se vedea în special Hotărârea Burda, citată anterior (punctul 69 și jurisprudența citată).

46 – A se vedea în acest sens Hotărârea Test Claimants in the FII Group Litigation, citată anterior (punctul 38).

47 – Hotărârea din 24 mai 2007, Holböck (C-157/05, Rep., p. I-4051, punctul 24 și jurisprudența citată).

48 – A se vedea Hotărârea Persche, citată anterior (punctul 28 și jurisprudența citată).

49 – Astfel, acești acționari trebuie să controleze direct sau indirect cel puțin 25 % din drepturile de vot ale societății care realizează distribuirea, pentru a beneficia de acest avantaj fiscal, ceea ce, cu alte cuvinte, înseamnă că aceștia trebuie să dețină cel puțin 25 % din părțile sociale ale acestei societăți. În temeiul principiului egalității de tratament, fiecare asociat într-o societate cu răspundere limitată (SRL) dispune de un număr de voturi egal cu părțile sociale pe care le deține.

50 – Punctul 10 din observațiile menționate.

51 – Un câștig de capital din cesionare este un profit realizat ca urmare a cesionării unei imobilizări, la un preț superior costului său de achiziție.

52 – A se vedea jurisprudența constantă prevăzută la punctele 13-17 din prezentele concluzii.

53 – Punctele 29 și 30.

54 – A se vedea punctele 69-72 din prezentele concluzii. A se vedea de asemenea Lenaerts, K., și Bernardeau, L., „L’encadrement communautaire de la fiscalité directe”, în Cahiers de droit européen, 2007, nr. 1 și 2, p. 19, în special p. 86.

55 – A se vedea în special Hotărârea Persche, citată anterior (punctul 41 și jurisprudența citată).

56 – C-204/90, Rec., p. I-249, punctul 28 și, respectiv, C-300/90, Rec., p. I-305, punctul 21. A se vedea de asemenea Hotărârea Papillon, citată anterior (punctul 43 și jurisprudența citată).

57 – A se vedea Hotărârea Papillon, citată anterior (punctul 44 și jurisprudența citată), Hotărârea din 4 decembrie 2008, Jobra (C-330/07, nepublicată încă în Repertoriu, punctul 34 și jurisprudența citată), precum și Hotărârea din 22 ianuarie 2009, STEKO Industriemontage (C-377/07, nepublicată încă în Repertoriu, punctele 52 și 53).

58 – Hotărârea din 18 septembrie 2003, Bosal (C-168/01, Rec., p. I-9409, punctul 30).

59 – A se vedea în acest sens Hotărârea din 13 aprilie 2000, Baars (C-251/98, Rec., p. I-2787, punctul 40), și Hotărârea Bosal, citată anterior (punctul 30).

60 – Hotărârea din 26 septembrie 2000, Comisia/Belgia, citată anterior (punctul 38 și jurisprudența citată, precum și punctul 39).

61 – A se vedea în special Hotărârea din 16 iulie 1998, ICI (C-264/96, Rec., p. I-4695, punctul 26), Hotărârea din 8 martie 2001, Metallgesellschaft și alții (C-397/98 și C-410/98, Rec., p. I-1727), Hotărârea din 21 noiembrie 2002, X și Y (C-436/00, Rec., p. I-10829, punctul 61), Hotărârea din 12 decembrie 2002, Lankhorst-Hohorst (C-324/00, Rec., p. I-11779, punctul 37), precum și Hotărârea Test Claimants in the Thin Cap Group Litigation, citată anterior (punctele 71-74 și jurisprudența citată).

62 – Punctul 10 din observațiile menționate.

63 – Amintim că „cuantumul blocat” este egal cu diferența dintre prețul de achiziție al părții sociale și valoarea nominală a acesteia.

64 – A se vedea în acest sens Hotărârile citate anterior Test Claimants in the Thin Cap Group Litigation (punctele 72-74 și jurisprudența citată), precum și Jobra (punctul 35 și jurisprudența citată).

65 – A se vedea expunerea de motive la proiectul de lege privind măsura în discuție (punctul 20 din observațiile Comisiei), precum și observațiile depuse de guvernul german (punctul 10).

66 – Ne referim la condiții comerciale cu privire la care se pot pune de acord astfel de societăți, dacă nu aparțin aceluiași grup.