EU tax law WEB

Available languages

Taxonomy tags

Info

Referral date: 23-04-2012
Show case reference
Opinion date: 06-11-2013
Ruling date: 10-04-2014
AG: Mengozzi

References in this case

Highlight in text

CONCLUZIILE AVOCATULUI GENERAL

PAOLO MENGOZZI

prezentate la 6 noiembrie 2013(1)

Cauza C-190/12

Emerging Markets Series of DFA Investment Trust Company

împotriva

Dyrektor Izby Skarbowej w Bydgoszczy

[cerere de decizie preliminară formulată de Wojewódzki Sąd Administracyjny w Bydgoszczy (Polonia)]

„Libertatea de stabilire – Libera circulație a capitalurilor – Articolele 56 CE, 57 CE și 58 CE – Impozit pe profit – Dividende plătite fondurilor de investiții stabilite pe teritoriul țărilor terțe – Scutire”

I – Introducere

1. Prin prezenta cerere de decizie preliminară, Wojewódzki Sąd Administracyjny w Bydgoszczy (Tribunalul Administrativ al Voievodatului Bydgoszcz) (Polonia) solicită, în esență, să se stabilească compatibilitatea cu libera circulație a capitalurilor a diferenței de tratament fiscal dintre dividendele plătite unor fonduri de investiții situate în țări terțe și cele plătite unor fonduri de investiții stabilite în Polonia.

2. Această cerere a fost formulată în cadrul unui litigiu între fondul de investiții Emerging Markets Series of DFA Investment Trust Company, cu sediul în Statele Unite ale Americii, pe de o parte, și Dyrektor Izby Skarbowej w Bydgoszczy (directorul Camerei fiscale din Bydgoszcz), pe de altă parte, cu privire la refuzul acestei administrații de a constata și de a rambursa un excedent de impozit forfetar pe profit pentru anii 2005 și 2006 plătit cu titlu de impozit pe dividendele distribuite reclamantului din litigiul principal de societăți de capital al căror sediu este situat pe teritoriul polonez.

3. Mai precis, în decembrie 2010, reclamantul din litigiul principal a solicitat autorităților fiscale rambursarea unui excedent de impozit forfetar pe profit aferent dividendelor care îi fuseseră plătite, în cotă de 15 %, în temeiul articolului 22 alineatul 1 din Legea privind impozitul pe profit (ustawy o podatku dochodowym od osób prawnych) din 15 februarie 1992 (denumită în continuare „Legea privind impozitul pe profit”) coroborat cu articolul 11 alineatul 2 litera b) din Convenția încheiată între Guvernul Republicii Populare [Polonia] și Guvernul Statelor Unite ale Americii în vederea evitării dublei impuneri și a prevenirii evaziunii fiscale (Umowy miedzy Rządem [Polskiej] Rzeczypospolitej Ludowej a Rządem Stanów Zjednoczonych Ameryki o uniknięciu podwójnego opodatkowania i zapobieżeniu uchylaniu się od opodatkowania w zakresie podatków od dochodu), semnată la Washington la 8 octombrie 1974 (denumită în continuare „Convenția preventivă din 1974”).

4. Această cerere a fost respinsă prin decizia din 2 mai 2011, pentru motivul că, fiind un fond de investiții stabilit în Statele Unite ale Americii, reclamantul din litigiul principal nu îndeplinea condițiile de scutire prevăzute la articolul 6 alineatul 1 punctul 10 din Legea privind impozitul pe profit potrivit căruia numai fondurile de investiții care își desfășoară activitatea în conformitate cu prevederile Legii privind fondurile de investiții (ustawy o funduszach inwestycyjnych) din 27 mai 2004 (denumită în continuare „Legea poloneză privind fondurile de investiții”) sunt scutite de impozit(2).

5. Întrucât această decizie a fost confirmată de Dyrektor Izby Skarbowej w Bydgoszczy la 6 octombrie 2011, reclamantul din litigiul principal a introdus o acțiune în anulare la instanța de trimitere.

6. După ce a constatat, pe de o parte, că investițiile efectuate de reclamantul din litigiul principal îmbracă forma unor „investiții de portofoliu”, întrucât participațiile deținute în capitalul societăților nu îi permit să exercite o influență asupra conducerii societăților menționate, și, pe de altă parte, că fondurile de investiții poloneze nu beneficiază în mod automat de scutirea personală, ci trebuie să îndeplinească cerințele prevăzute de Legea poloneză privind fondurile de investiții, instanța de trimitere adresează întrebarea dacă, din cauza legăturii strânse dintre scutirea fiscală și prevederile din această ultimă lege, ar trebui să aplice libertatea de stabilire, iar nu libera circulație a capitalurilor.

7. În cazul în care libera circulație a capitalurilor ar fi totuși aplicabilă, instanța de trimitere ridică problema compatibilității întinderii limitate a scutirii prevăzute de Legea privind impozitul pe profit. Potrivit acesteia, printre altele, o eventuală restricție ar putea fi justificată de necesitatea de a asigura eficacitatea controalelor fiscale, întrucât informațiile necesare pentru acordarea scutirii fiscale referitoare la statutul și la normele de funcționare ale fondurilor nu intră în domeniul de aplicare al mecanismelor de schimb de informații.

8. În aceste condiții, Wojewódzki Sąd Administracyjny w Bydgoszczy a hotărât să suspende judecarea cauzei și să adreseze Curții următoarele întrebări preliminare:

„1) Articolul 56 alineatul (1) CE (în prezent articolul 63 TFUE) se aplică în privința aprecierii admisibilității aplicării de către un stat membru a unor dispoziții naționale care fac o diferențiere în ceea ce privește situația juridică a persoanelor impozabile prin aceea că acordă, în cadrul unei scutiri generale personale, fondurilor de investiții cu sediul într-un stat membru al Uniunii Europene scutirea de impozitul forfetar pe profit pentru dividendele obținute, însă nu prevăd o astfel de scutire pentru un fond de investiții care este rezident în scopuri fiscale în Statele Unite ale Americii?

2) Tratamentul diferențiat al fondurilor cu sediul într-o țară terță și al fondurilor cu sediul într-un stat membru al Uniunii Europene, prevăzut în dreptul național cu privire la scutirea personală în domeniul impozitului pe profit, poate fi considerat justificat în lumina articolului 58 alineatul (1) litera (a) CE coroborat cu articolul 58 alineatul (3) CE [în prezent articolul 65 alineatul (1) litera (a) TFUE coroborat cu articolul 65 alineatul (3) TFUE]?”

9. Au depus observații scrise reclamantul din litigiul principal, guvernele polonez, german, spaniol, francez, italian și finlandez, precum și Comisia Europeană. Aceste părți interesate, cu excepția guvernelor italian și finlandez, au fost ascultate în ședința din 5 septembrie 2013.

II – Analiză

A – Cu privire la prima întrebare preliminară referitoare la aplicabilitatea liberei circulații a capitalurilor

10. Deși modul de redactare a primei întrebări preliminare se referă numai la articolul 56 CE, rezultă din motivarea deciziei de trimitere, astfel cum este rezumată la punctul 6 din prezentele concluzii, că instanța de trimitere are îndoieli cu privire la aplicabilitatea liberei circulații a capitalurilor, libertatea de stabilire fiind preferată având în vedere legătura strânsă dintre scutirea fiscală a dividendelor prevăzută de Legea privind impozitul pe profit și condițiile de acces pe piața poloneză ale fondurilor de investiții reglementate de Legea poloneză privind fondurile de investiții.

11. În timp ce reclamantul din litigiul principal, guvernele german și italian, precum și Comisia apreciază că se aplică libera circulație a capitalurilor(3), guvernul polonez susține că cel mult ar fi relevantă fie libertatea de stabilire, fie libera prestare a serviciilor. Din perspectiva acestei ultime libertăți și făcând referire la Hotărârea Fidium Finanz(4), guvernul menționat susține teza că, întrucât oferirea de acțiuni ale societăților poloneze prin fondurile de investiții ar constitui un serviciu de intermediere financiară sau de administrare a unui portofoliu de active, fondurile stabilite pe teritoriul unor țări terțe ar fi afectate de imposibilitatea de a beneficia de stimulentul fiscal prevăzut la articolul 6 alineatul 1 punctul 10 din Legea privind impozitul pe profit.

12. În ceea ce ne privește, considerăm că nu poate fi în mod rezonabil pusă la îndoială aplicabilitatea liberei circulații a capitalurilor.

13. În această privință, trebuie, mai întâi, să facem trimitere la obiectul reglementării în litigiu din cauza principală, care nu se referă la condițiile de acces ale fondurilor de investiții dintr-o țară terță pe piața unui stat membru, în speță, Republica Polonă, ci reglementează tratamentul fiscal al veniturilor fondurilor respective.

14. Această constatare simplă permite deja, în opinia noastră, să se înlăture aplicabilitatea liberei prestări a serviciilor.

15. Astfel, spre deosebire de situația care s-a aflat la originea Hotărârii Fidium Finanz, citată anterior, care privea interdicția opusă de autoritățile germane unei societăți elvețiene de a acorda, cu titlu profesional, credite unor clienți germani pentru motivul că aceasta nu deținea autorizația necesară exercitării unei astfel de activități, despre care Curtea a statuat că intra în domeniul de aplicare al liberei prestări a serviciilor(5), excluderea fondurilor de investiții din țări terțe care încasează dividende plătite de societăți poloneze de la beneficiul scutirii fiscale prevăzute la articolul 6 alineatul 1 punctul 10 din Legea privind impozitul pe profit nu are efectul de a împiedica accesul acestor operatori economici pe piața poloneză.

16. În ceea ce privește diferența dintre libertatea de stabilire și libera circulație a capitalurilor, trebuie amintit că tratamentul fiscal al dividendelor poate să facă parte atât din domeniul de aplicare al articolului 43 CE referitor la cea dintâi, cât și din cel al articolului 56 CE referitor la cea de a doua(6).

17. În plus, Curtea a avut deja ocazia să statueze că o legislație națională, precum cea în discuție în cauza principală, a cărei aplicare nu depinde de nivelul participațiilor pe care societatea beneficiară a dividendelor le deține în cadrul societății distribuitoare a acestor dividende este susceptibilă să intre atât în domeniul de aplicare al articolului 43 CE, cât și al articolului 56 CE(7).

18. În ceea ce privește tratamentul fiscal al dividendelor „care intră” originare din țări terțe, și anume dividendele plătite de o societate dintr-o astfel de țară în beneficiul unei persoane stabilite pe teritoriul unui stat membru, Curtea a considerat până de curând că o astfel de persoană nu putea să invoce articolul 56 CE din moment ce situația de fapt din cauza principală arăta că aceasta deținea participații care îi confereau o influență certă asupra deciziilor societății din țara terță respectivă(8). Cu alte cuvinte, numai libertatea de stabilire era aplicabilă într-un astfel de context. Totuși, această libertate nu putea fi invocată de persoana respectivă întrucât este cert că Tratatul CE nu urmărește extinderea acesteia în relațiile cu resortisanții țărilor terțe(9). Prin urmare, în practică, deținătorul unor astfel de participații nu putea invoca niciuna dintre cele două libertăți de circulație.

19. Curtea, în formație de Mare Cameră, a modificat această poziție în Hotărârea din 13 noiembrie 2012, Test Claimants in the FII Group Litigation, citată anterior. Astfel, aceasta a statuat că, în ceea ce privește o reglementare națională privind tratamentul fiscal al dividendelor provenite din țări terțe care se aplică indiferent de ponderea participațiilor, o societate stabilită într-un stat membru care încasează dividende de la o societate distribuitoare stabilită într-o țară terță poate, indiferent de participația pe care o deține, să invoce articolul 56 CE. Astfel, într-un asemenea caz, nu există niciun risc ca această societate să profite în mod nejustificat de libertatea de stabilire, din moment ce legislația fiscală în discuție nu se referă la condițiile de acces pe piață ale unei asemenea societăți într-o țară terță, ci vizează numai tratamentul fiscal al dividendelor care provin din investițiile realizate de societatea amintită(10).

20. Această nouă abordare are meritul de a asigura pe deplin efectul util al articolului 56 CE în contexte în care, potrivit jurisprudenței în vigoare până la momentul respectiv, operatorii din țări terțe nu puteau, prin definiție, să invoce libertatea de stabilire și în care riscul de eludare a unei astfel de libertăți era, totuși, inexistent, aceștia erau de asemenea privați de posibilitatea de a invoca libera circulație a capitalurilor.

21. Aprecierea Curții redată, în esență, la punctul 19 din prezentele concluzii poate fi extinsă, în opinia noastră, la situația dividendelor „care ies”, și anume a dividendelor plătite de o societate dintr-un stat membru în beneficiul acționarului său rezident într-o țară terță, astfel cum este situația în cauza principală, în măsura în care interpretarea articolului 56 CE nu poate conduce la obținerea unui profit nejustificat din libertatea de stabilire.

22. Considerăm că un astfel de risc poate fi înlăturat în cauza principală. Astfel, pe lângă împrejurarea, menționată deja, că dispozițiile relevante ale Legii privind impozitul pe profit nu se referă la condițiile de acces pe piața poloneză al operatorilor străini, ci la tratamentul fiscal al dividendelor, este cert că reclamantul din litigiul principal nu a efectuat, pe parcursul celor doi ani fiscali în litigiu, decât o investiție numită „de portofoliu”, în aparență mai mică de 10 % din capitalul societăților distribuitoare poloneze, care nu-i oferă posibilitatea să influențeze administrarea și controlul societăților poloneze la care deține participații(11).

23. În consecință, în opinia noastră, articolul 56 CE trebuie interpretat în sensul că poate fi invocat împotriva aplicării unei legislații fiscale a unui stat membru, precum cea în discuție în litigiul principal, în temeiul căreia un fond de investiții situat într-o țară terță nu poate beneficia de o scutire fiscală pentru dividendele plătite de societățile stabilite în statul membru respectiv.

B – Cu privire la a doua întrebare preliminară referitoare la compatibilitatea diferenței de tratament fiscal cu libera circulație a capitalurilor

1. Cu privire la restricția privind libera circulație a capitalurilor

24. Măsurile interzise prin articolul 56 alineatul (1) CE, întrucât sunt restricții privind libera circulație a capitalurilor, le includ, printre altele, pe cele de natură să descurajeze nerezidenții să facă investiții într-un stat membru(12). Interdicția prevăzută la articolul 56 alineatul (1) CE se extinde în mod clar asupra restricțiilor privind circulația capitalurilor provenite din țări terțe.

25. În speță, potrivit Legii privind impozitul pe profit aplicabile situației de fapt din litigiul principal, și anume în versiunea sa în vigoare în 2005 și în 2006 și până în ianuarie 2011, dividendele distribuite de o societate rezidentă unui fond de investiții nerezident, stabilit într-o țară terță, erau impozitate, în principiu, cu o cotă de 19 % prin aplicarea unei rețineri la sursă, cu excepția aplicării unei cote diferite în temeiul unei convenții privind evitarea dublei impuneri, în timp ce asemenea dividende erau scutite în cazul în care erau plătite unui fond de investiții rezident, cu condiția ca un astfel de fond să îndeplinească de asemenea condițiile impuse de Legea poloneză privind fondurile de investiții.

26. Această diferență de tratament afecta și fondurile de investiții stabilite în alte state membre decât Republica Polonă, întrucât, după cum am arătat deja, numai începând cu 1 ianuarie 2011, în urma introducerii punctului 10a la articolul 6 alineatul 1 din Legea privind impozitul pe profit și a unei proceduri de constatare a neîndeplinirii obligațiilor inițiate de Comisie, legiuitorul polonez a extins scutirea de reținere la sursă asupra dividendelor plătite fondurilor de investiții din statele membre ale Uniunii și din alte state părți la Acordul privind Spațiul Economic European din 2 mai 1992 (JO 1994, L 1, p. 3, denumit în continuare „Acordul SEE”), comparabile cu fondurile reglementate prin Legea poloneză privind fondurile de investiții.

27. În consecință, astfel cum în mod întemeiat a arătat Comisia, numai fondurile de investiții stabilite în Polonia și care își desfășurau activitatea în conformitate cu Legea poloneză privind fondurile de investiții erau scutite de impozit, fondurile nerezidente fiind excluse în mod sistematic de la această scutire, inclusiv atunci când, precum în cauza principală, fondurile nerezidente beneficiau de o reducere a cotei de impozitare a dividendelor în temeiul unei convenții privind evitarea dublei impuneri.

28. Cu alte cuvinte, numai dividendele plătite unor fonduri de investiții poloneze puteau să beneficieze de scutirea de reținerea la sursă prevăzută de Legea privind impozitul pe profit.

29. O astfel de diferență de tratament fiscal al dividendelor între fondurile de investiții în funcție, în primul rând, de locul în care sunt stabilite acestea este de natură să descurajeze, pe de o parte, fondurile de investiții nerezidente să efectueze investiții în societăți stabilite în Polonia și, pe de altă parte, investitorii rezidenți în acest stat membru să achiziționeze unități la fonduri de investiții nerezidente(13).

30. Prin urmare, o astfel de legislație fiscală constituie o restricție privind libera circulație a capitalurilor, în principiu contrară articolului 56 CE.

31. Totuși, această restricție ar putea fi admisă în dreptul Uniunii în cazul în care diferența de tratament pe care se întemeiază privește situații care nu sunt comparabile în mod obiectiv(14), ceea ce de altfel au invocat mai multe guverne care au prezentat observații în prezenta cauză.

32. Teza acestor guverne, pentru a susține respingerea existenței unor situații comparabile în mod obiectiv, se întemeiază pe afirmația că fondurile de investiții din țări terțe nu ar intra sub incidența reglementării aplicabile înființării și funcționării fondurilor de investiții europene, și anume în special a Directivei 85/611/CEE a Consiliului din 20 decembrie 1985 de coordonare a actelor cu putere de lege și a actelor administrative privind organismele de plasament colectiv în valori mobiliare (OPCVM)(15), ale cărei cerințe ar fi, în esență, preluate de Legea poloneză privind fondurile de investiții de respectarea căreia ar fi condiționată acordarea scutirii prevăzute de Legea privind impozitul pe profit.

33. În opinia noastră, această argumentație trebuie respinsă pentru mai multe motive.

34. În primul rând, trebuie amintit că, potrivit jurisprudenței, aprecierea faptului dacă situațiile sunt comparabile în mod obiectiv trebuie să se realizeze ținând seama numai de criteriile de distincție stabilite de reglementarea națională în cauză(16).

35. În speță, era vorba, în primul rând, la data desfășurării faptelor din litigiul principal, despre criteriul reședinței întrucât niciun fond de investiții nerezident în Polonia nu putea să beneficieze de scutirea de reținere la sursă asupra dividendelor distribuite, prevăzută de Legea privind impozitul pe profit.

36. În consecință, argumentarea guvernelor redată la punctul 32 din prezentele concluzii se întemeiază pe o premisă eronată potrivit căreia singura cerință de care depinde obținerea scutirii de reținerea la sursă prevăzută de Legea privind impozitul pe profit ar fi îndeplinirea condițiilor referitoare la înființarea și la funcționarea fondurilor menționate, prevăzute de Legea poloneză privind fondurile de investiții. Astfel, o asemenea cerință nu se aplica, în definitiv, decât cu titlu secundar, numai în ceea ce privește fondurile de investiții care erau stabilite în Polonia.

37. De asemenea și în al doilea rând, este eronat, în opinia noastră, astfel cum arată instanța de trimitere invocând, în întrebările sale, regimul „fondurilor de investiții cu sediul într-unul dintre statele membre ale Uniunii” și astfel cum susțin cele mai multe dintre guvernele care au depus observații în prezenta cauză, să se compare, în scopul stabilirii caracterului comparabil în mod obiectiv al situațiilor, două cazuri transfrontaliere.

38. Astfel, această abordare ignoră criteriul principal de diferențiere reținut de Legea privind impozitul pe profit aplicabilă la data situației de fapt din litigiul principal, și anume, în definitiv, reședința fondurilor de investiții în Polonia.

39. În al treilea rând și având în vedere criteriul principal al locului de reședință instituit prin Legea privind impozitul pe profit, este necesar să se amintească faptul că Curtea a statuat în Hotărârea Santander Asset Management SGIIC și alții, citată anterior, că o diferență de tratament între organismele de plasament colectiv în valori mobiliare (OPCVM) rezidente, care beneficiază de o scutire fiscală în ceea ce privește dividendele de origine națională încasate de acestea și OPCVM-urile nerezidente (inclusiv cele stabilite în țări terțe), care sunt supuse unei rețineri la sursă cu privire la astfel de dividende, nu poate să fie justificată de o diferență existentă între situațiile relevante(17).

40. Desigur, la o astfel de concluzie s-a ajuns în urma analizării problemei dacă, pentru a aprecia caracterul comparabil în mod obiectiv al situațiilor, trebuia luată în considerare și situația deținătorilor de unități la OPCVM-uri, alături de cea a organismelor menționate în calitate de vehicule de investiții colective.

41. Totuși, Curtea a exclus în mod explicit luarea în considerare a situației fiscale a deținătorilor de unități la aprecierea caracterului discriminatoriu sau nediscriminatoriu al legislației fiscale în discuție, având în vedere criteriul de distincție reținut de legislația respectivă, și anume locul în care este stabilit OPCVM-ul(18).

42. Or, astfel cum am menționat deja în mai multe rânduri, locul de reședință al fondurilor de investiții este criteriul principal stabilit de Legea privind impozitul pe profit în vigoare la data situației de fapt din litigiul principal. Prin urmare, această situație este, în opinia noastră, comparabilă cu cea a legislației franceze care s-a aflat la originea Hotărârii Santander Asset Management SGIIC și alții, citată anterior.

43. Pe de altă parte, raționamentul special consacrat caracterului comparabil în mod obiectiv al situațiilor OPCVM-urilor rezidente și OPCVM-urilor nerezidente, inclusiv cele din țări terțe, dezvoltat la punctele 24-44 din hotărârea menționată, nu lasă nici cea mai mică îndoială cu privire la relevanța unui astfel de caracter comparabil care ar fi întemeiată pe motivul de ordin general că fondurile de investiții stabilite în țările terțe ar fi guvernate printr-o reglementare a activităților lor diferită de cea aplicabilă OPCVM-urilor stabilite pe teritoriul Uniunii.

44. În definitiv, astfel cum rezultă din cuprinsul punctului 42 din Hotărârea Santander Asset Management SGIIC și alții, citată anterior, acesta confirmă, inclusiv în ceea ce privește organismele stabilite în țări terțe (în afara SEE), curentul jurisprudențial, deja consolidat, potrivit căruia, în cazul în care un stat membru își exercită competența fiscală cu privire la dividendele distribuite unor societăți stabilite în alte state membre sau în state terțe părți la Acordul privind SEE, beneficiarii nerezidenți ai acestor dividende se află într-o situație comparabilă cu cea a rezidenților în ceea ce privește riscul unei duble impuneri economice sau al unei impozitări în lanț a dividendelor distribuite de societățile rezidente(19).

45. După cum a susținut, în esență, Comisia în cadrul ședinței în fața Curții, acest raționament, în etapa comparabilității obiective a situațiilor, trebuie de asemenea să fie urmat în prezenta cauză. Astfel, pretinsa diferență de cadru reglementar aplicabil fondurilor de investiții poloneze în raport cu fondurile omoloage stabilite în țările terțe poate fi, mai corect, luată în considerare în cadrul examinării motivelor de interes general susceptibile să justifice restricția de natură fiscală.

46. În sfârșit, în al patrulea rând, trebuie arătat că în cadrul prezentei proceduri nu s-a invocat niciun argument în sensul că aplicarea prevederilor Convenției preventive din 1974 ar permite, în toate situațiile, în sensul jurisprudenței Curții, neutralizarea diferenței de tratament rezultate din aplicarea dispozițiilor Legii privind impozitul pe profit sau a celor ale convenției menționate care au ca efect reducerea cotei de reținere la sursă(20).

47. În consecință, în ceea ce privește o legislație fiscală a unui stat membru, precum Legea privind impozitul pe profit, care reține drept criteriu principal de distincție locul de rezidență al fondurilor de investiții, care determină dacă este sau nu este percepută reținerea la sursă aplicată dividendelor care le sunt plătite de societăți poloneze, fondurile de investiții stabilite în țările terțe se află într-o situație comparabilă în mod obiectiv cu cele al căror sediu este situat pe teritoriul polonez.

48. Prin urmare, rămâne să se verifice dacă, astfel cum au susținut guvernele polonez, german, spaniol și francez, diferența de tratament este fie de natură să intre sub incidența clauzei de „standstill” prevăzute la articolul 57 alineatul (1) CE, fie justificată de motive imperative de interes general.

2. Cu privire la aplicabilitatea articolului 57 alineatul (1) CE

49. Amintim că instanța de trimitere nici nu a vizat, nici nu a menționat articolul 57 alineatul (1) CE în cererea de decizie preliminară și că acest unic motiv a determinat uneori Curtea să nu includă în răspunsurile sale considerații referitoare la interpretarea dispoziției respective(21).

50. Trebuie arătat, cu toate acestea, că articolul 57 alineatul (1) CE a făcut totuși obiectul unor observații scrise ale guvernului polonez și ale Comisiei, precum și al unei dezbateri orale între părțile interesate în cadrul ședinței în fața Curții, la solicitarea acesteia din urmă.

51. Chiar dacă, pentru motivele care vor fi prezentate în continuare, considerăm că articolul 57 alineatul 1 (CE) ar trebui să nu se aplice în prezenta cauză – și că, prin urmare, în definitiv, în mod întemeiat instanța de trimitere nu a menționat această dispoziție în cererea sa – câteva considerații cu privire la aplicabilitatea articolului 57 alineatul (1) CE sunt totuși utile, în special pentru că în cadrul dezbaterii în fața Curții mai multe guverne, ca urmare a celor invocate de guvernul polonez, au susținut teza, contrară celei pentru care a pledat Comisia, potrivit căreia Legea privind impozitul pe profit ar intra în domeniul de aplicare al acestui articol, ceea ce ar avea drept consecință faptul că restricțiile privind libera circulație a capitalurilor pe care le prevede această lege în privința țărilor terțe ar putea fi menținute.

52. Acestea fiind spuse, după cum este cunoscut, articolul 57 alineatul (1) CE autorizează, în condițiile enumerate de acesta și în pofida interzicerii restricțiilor privind libera circulație a capitalurilor între statele membre și țările terțe prevăzute la articolul 56 alineatul (1) CE, menținerea restricțiilor în vigoare la 31 decembrie 1993 în temeiul dreptului intern și în cazul în care circulația capitalurilor în discuție implică „investiții directe, inclusiv investițiile imobiliare, stabilirea, prestarea de servicii financiare sau admiterea de valori mobiliare pe piețele de capital”.

53. Prin urmare, o reglementare a unui stat membru va intra în domeniul de aplicare al articolului 57 alineatul (1) CE dacă, pe lângă faptul că se aplică unei țări terțe, ceea ce este fără îndoială cazul Statelor Unite ale Americii, aceasta îndeplinește criteriile temporal și material pe care articolul le instituie.

54. În ceea ce privește primul criteriu, cu excepția reclamantului din litigiul principal, părțile interesate care s-au exprimat cu privire la acest aspect în ședință sunt de acord că este, în speță, îndeplinit. Reținerea la sursă care afectează dividendele plătite reclamantului din litigiul principal ar fi rezultatul coroborării Legii privind impozitul pe profit, care datează din 15 februarie 1992, cu Convenția preventivă din 1974, texte care sunt, așadar, anterioare datei de 31 decembrie 1993.

55. Deși este, în principiu, de competența instanței naționale să determine conținutul legislației existente la o dată stabilită prin dreptul Uniunii(22), astfel cum au arătat reclamantul din litigiul principal și Comisia în observațiile lor, trebuie totuși să amintim că scutirea prevăzută în beneficiul fondurilor de investiții poloneze a fost introdusă numai în anul 1997(23).

56. Admitem că această modificare a Legii privind impozitul pe profit nu a repus în discuție impozitarea dividendelor plătite fondurilor de investiții stabilite în țările terțe.

57. Totuși, nu se poate afirma că, înainte de 31 decembrie 1993, a existat o „restricție” în sensul dispozițiilor din tratat referitoare la libera circulație a capitalurilor, care ar fi fost menținută după această dată. Astfel, la 31 decembrie 1993, dividendele plătite de societăți poloneze unor entități străine ar fi suportat fie aceeași reținere la sursă precum cele plătite unor entități stabilite în Polonia, fie o cotă redusă, în temeiul unei convenții privind evitarea dublei impuneri încheiate între Republica Polonă și statul în cauză. Prin introducerea unei diferențe de tratament fiscal între dividendele plătite de societățile poloneze în funcție de aspectul dacă beneficiarii acestora au sau nu au reședința în Polonia, amendamentul din 1997 la Legea privind impozitul pe profit a modificat, prin urmare, în mod substanțial regimul fiscal existent la 31 decembrie 1993. Acest amendament se întemeiază, așadar, pe o logică diferită, în sensul jurisprudenței(24), de cea a dreptului anterior în vigoare la 31 decembrie 1993, întrucât introduce o diferență de tratament între entitățile poloneze și cele care nu sunt poloneze, care nu era cunoscută anterior, prin scutirea primelor de reținerea la sursă și de procedurile administrative legate de impozitul forfetar aplicat dividendelor care le sunt distribuite. În opinia noastră, această modificare nu poate fi asimilată unei legislații existente la data de 31 decembrie 1993.

58. Această constatare este suficientă pentru a înlătura aplicarea articolului 57 alineatul (1) CE în prezenta cauză.

59. În orice caz, apreciem că reglementarea în litigiu nu îndeplinește condiția materială instituită prin articolul 57 alineatul (1) CE, și anume că circulația capitalurilor în discuție trebuie să implice „investiții directe” sau „prestarea de servicii financiare”.

60. În plus, nici noțiunea de investiții directe, nici cea de circulație a capitalurilor nu sunt definite prin tratat.

61. În fața acestei constatări, până în prezent, Curtea s-a întemeiat în mod constant, atât pentru interpretarea articolului 56 CE, cât și pentru interpretarea articolului 57 CE, pe definițiile cuprinse în nomenclatorul din anexa I la Directiva 88/361/CEE a Consiliului din 24 iunie 1988 pentru punerea în aplicare a articolului 67 din Tratatul CEE(25) și pe notele explicative aferente acestuia(26).

62. Investițiile directe se încadrează la punctul I din nomenclatorul menționat și includ, în secțiunea 2, „participarea la întreprinderi noi sau deja existente în vederea formării sau menținerii unor legături economice durabile”. Potrivit notelor explicative, investiții directe înseamnă „investiții de toate tipurile […] care servesc la stabilirea sau menținerea unor legături directe și de durată între persoana care furnizează capitalul și antreprenorul sau întreprinderea cărora le-a fost pus la dispoziție capitalul, în vederea desfășurării unei activități economice.” Aceste note explicative precizează de asemenea, cu privire la secțiunea 2 sus-menționată, aplicabilă societăților pe acțiuni, că „există participare de natura investiției directe, atunci când majoritatea acțiunilor deținute […] de orice […] deținător îi dă posibilitatea deținătorului […] să participe efectiv la administrarea societății sau la controlul acesteia”.

63. Tocmai pe baza acestor definiții, Curtea distinge, în cadrul circulației capitalurilor, investițiile numite „directe” sub formă de participație într-o întreprindere prin deținerea de acțiuni care conferă posibilitatea de a participa efectiv la administrarea și la controlul acesteia și investițiile „de portofoliu” care implică achiziția de titluri de valoare de pe piețele de capital efectuată cu unica intenție de a realiza un plasament financiar, fără intenția de a influența administrarea și controlul întreprinderii(27).

64. Deși aceste două tipuri de investiții intră în sfera noțiunii de circulație a capitalurilor, în schimb numai „investițiile directe”, inclusiv plata de dividende care decurg din acestea(28), fac obiectul derogării admise prin articolul 57 alineatul (1) CE.

65. Prin urmare, am putea lua în considerare trasarea unei linii de demarcație generală între aceste două categorii de investiții, în special în interesul securității juridice.

66. Cu toate acestea, un astfel de exercițiu s-ar putea dovedi inutil întrucât depinde de împrejurările specifice fiecărei cauze.

67. În cauza principală, este adevărat că Legea privind impozitul pe profit se aplică în mod egal plății de dividende de către societățile poloneze, indiferent care ar fi mărimea participațiilor deținute în societățile menționate(29). Cu toate acestea, este cert că în discuție se află numai impozitarea la sursă a remunerării participațiilor, descrisă de însăși instanța de trimitere ca reflectând numai investiții de portofoliu.

68. Prin urmare, articolul 57 alineatul (1) CE nu ar trebui să poată fi invocat în acțiunea principală.

69. Această apreciere nu este infirmată de cele două argumente suplimentare prezentate de guvernul polonez în cadrul ședinței în fața Curții, întemeiate, pe de o parte, pe o accepțiune mai largă a noțiunii „investiții directe” care ar fi fost reținută de Curte la punctul 21 din Hotărârea VBV – Vorsorgekasse(30) și, pe de altă parte, pe faptul că circulația capitalurilor în discuție în cauza principală ar implica, în lipsa unor „investiții directe”, „prestarea de servicii financiare”, care este vizată de asemenea de articolul 57 alineatul (1) CE.

70. Referitor la primul punct, trebuie arătat că Hotărârea VBV – Vorsorgekasse, citată anterior, care privea numai interpretarea articolului 63 TFUE (ex-articolul 56 CE), viza o reglementare națională care restrângea achiziționarea de către un resortisant al unui stat membru de unități dintr-un fond comun de plasament stabilit într-un alt stat membru, iar nu, precum în cauza principală, impozitarea dividendelor plătite de o societate dintr-un stat membru unui fond de investiții nerezident. Este adevărat că Curtea a apreciat, la punctul 21 din hotărârea amintită, că o astfel de achiziție constituia o „investiție directă” și, în consecință, o circulație a capitalurilor în sensul articolului 63 TFUE. Curtea a făcut trimitere, totuși, nu fără ambiguitate, recunoaștem, la punctul IV din nomenclatorul din anexa I la Directiva 88/361, intitulat „Operațiuni în unități ale întreprinderilor de plasament colectiv”, iar nu la punctul I din nomenclatorul menționat referitor la „investiții directe”, precum și la puncte din două hotărâri precedente(31) care, la rândul lor, interpretau punctul I menționat și aminteau că investiția directă se caracterizează prin posibilitatea de a participa efectiv la administrarea unei societăți și la controlul acesteia.

71. Prin urmare, considerăm că intenția Curții la punctul 21 din Hotărârea VBV – Vorsorgekasse, citată anterior, nu a fost de a opera o distincție între investițiile directe și investițiile de portofoliu sau de a extinde domeniul de aplicare al primei noțiuni, ci cel mult de a preciza că achiziționarea de unități dintr-un fond comun de plasament constituia o investiție care se încadrează în noțiunea „circulație a capitalurilor” în sensul articolului 63 TFUE și al nomenclatorului din anexa I la Directiva 88/361.

72. În fond, deși putem tolera o anumită „fluctuație” în utilizarea termenilor care desemnează diferitele categorii de mișcări de capitaluri care intră sub incidența articolului 63 TFUE din cauza domeniului său de aplicare foarte vast, în schimb, situația nu este aceeași în ceea ce privește „investițiile directe” enumerate la articolul 64 alineatul (1) TFUE [ex-articolul 57 alineatul (1) CE] care, ca derogare de la un regim de libertate prevăzut de dreptul Uniunii care este, în plus, deosebit de extins, trebuie să fie de strictă interpretare(32).

73. Al doilea argument prezentat de guvernul polonez constă în a susține că, în situația în care nu sunt considerate aferente unor „investiții directe”, mișcările de capital care fac obiectul restricției prevăzute de Legea privind impozitul pe profit ar implica „prestarea de servicii financiare”, și anume serviciile furnizate de fondul de investiții deținătorilor de unități ale acestuia.

74. În primul rând, vom arăta că nici Tratatul CE, nici jurisprudența, nici nomenclatorul din anexa I la Directiva 88/361 nu definesc noțiunea „prestare de servicii financiare”, notele explicative ale acestuia din urmă limitându-se să enumere o serie de operațiuni financiare, cum ar fi operațiunile în conturile curente, conturile de depozit, împrumuturile și creditele financiare și transferurile în executarea contractelor de asigurare, precum și să menționeze „instituțiile financiare” care intră sub incidența directivei menționate, cum ar fi băncile, societățile de asigurări, societățile de investiții și celelalte instituții cu caracter similar. Totuși, în opinia noastră, este corect să presupunem că aceste servicii se referă la cele furnizate de instituțiile menționate clienților proprii.

75. În continuare, având în vedere modul de redactare a articolului 57 alineatul (1) CE, domeniul de aplicare al acestei dispoziții cuprinde numai situațiile care intră sub incidența liberei circulații a capitalurilor care implică prestarea de servicii financiare, iar nu invers, a prestării de servicii financiare care implică mișcări de capitaluri. Prin urmare, considerăm că scopul măsurilor naționale care intră sub incidența articolului 57 alineatul (1) CE se referă în principal la circulația capitalurilor, iar nu la prestarea de servicii financiare. În caz contrar, aceste măsuri s-ar încadra în domeniul de aplicare al dispozițiilor din Tratatul CE privind libera prestare a serviciilor. Or, amintim, aceste dispoziții nu se extind asupra relațiilor cu țările terțe.

76. În sfârșit, și aceasta este fără îndoială problema cea mai sensibilă, este necesar să se stabilească natura legăturii pe care trebuie să o întrețină mișcările de capital implicate și prestarea de servicii financiare. Trebuie admisă în domeniul de aplicare material al articolului 57 alineatul (1) CE orice restricție privind mișcările de capital referitoare la țările terțe legată de o prestare de servicii financiare, ceea ce ar avea ca efect includerea în acesta a cvasitotalității operațiunilor financiare sau ar trebui să se interpreteze această dispoziție mai restrictiv?

77. Apreciem că ultima opțiune este preferabilă pentru două motive. Pe de o parte, articolul 57 alineatul (1) CE vizează, potrivit textului acestuia, circulația capitalurilor în cazul în care aceasta „implică”(33), adică în cazul în care aceasta determină prestarea de servicii financiare. Pe de altă parte, o interpretare restrictivă a rezervei cuprinse la articolul 57 alineatul (1) CE permite de asemenea menținerea efectului util al libertății erga omnes consacrate la articolul 56 CE.

78. În speță, trebuie amintit că scopul Legii privind impozitul pe profit vizează impozitarea dividendelor încasate de fondurile de investiții situate în țări terțe fără ca, în această privință, relația dintre deținătorii de unități ale unui astfel de fond și acesta din urmă să aibă vreo influență asupra bazei de impozitare sau a cotei de impozitare. Astfel, măsura națională nu privește mișcările de capital legate de prestarea de servicii financiare de către fondul de investiții deținătorilor de unități ale acestuia, indiferent dacă aceștia au reședința pe teritoriul unui stat membru sau pe cel al unei țări terțe. Pe de altă parte, participarea, în sine, a unui fond de investiții dintr-o țară terță la capitalul unor societăți dintr-un stat membru nu determină o prestare de servicii financiare.

79. Prin urmare, considerăm că mișcările de capital implicate, și anume achiziționarea participațiilor realizată de fondul de investiții la capitalul unor societăți poloneze care i-au plătit dividendele impozitate în conformitate cu Legea privind impozitul pe profit, nu implică, în sensul articolului 57 alineatul (1) CE, prestarea de servicii financiare.

80. În consecință, contrar celor susținute de guvernul polonez în observațiile sale prezentate la Curte, apreciem că o restricție privind libera circulație a capitalurilor, precum cea în discuție în litigiul principal, nu intră în domeniul de aplicare al articolului 57 alineatul (1) CE.

81. Rămâne să se verifice în această etapă dacă restricția menționată poate fi justificată printr-un motiv imperativ de interes general.

3. Cu privire la caracterul justificat al restricției

82. Guvernele care au prezentat observații în prezenta cauză au invocat o serie de motive care ar justifica, în opinia lor, restricția cuprinsă în Legea privind impozitul pe profit, printre care, cu prioritate, cel referitor la necesitatea de a garanta eficacitatea controalelor fiscale, susținut de asemenea de Comisie. Pe de altă parte, aceleași guverne susțin că diferența de tratament ar putea fi menținută de asemenea din cauza necesității de a păstra coerența sistemului fiscal și de a asigura o repartizare echilibrată a competențelor de impozitare. Guvernul german adaugă faptul că garantarea veniturilor fiscale ar putea să justifice în mod valabil o restricție în ceea ce privește țările terțe.

83. Nu considerăm absolut necesar să examinăm pe rând motivele menționate întrucât primul dintre acestea ar putea fi astfel suficient și în opinia noastră pentru a justifica restricția în litigiu. Prin urmare, vom analiza în principal justificarea întemeiată pe necesitatea de a garanta eficacitatea controalelor fiscale, celelalte motive care de altfel sunt mult mai puțin convingătoare urmând să fie analizate numai cu titlu subsidiar.

a) Cu privire la necesitatea de a garanta eficacitatea controalelor fiscale

84. Guvernele care au participant la procedura în prezenta cauză susțin că, în ipoteza în care restricția în litigiu nu ar exista, autoritățile fiscale naționale nu ar fi în măsură să verifice pe lângă autoritățile competente din Statele Unite dacă un fond de investiții stabilit în această țară își desfășoară activitatea în condiții echivalente cu cele prevăzute în Legea poloneză privind fondurile de investiții, la care face trimitere articolul 6 alineatul 1 punctul 10 din Legea privind impozitul pe profit și care ar transpune Directiva 85/611. Necesitatea de a asigura eficacitatea controalelor fiscale, care este cert că constituie un motiv imperativ de interes general(34), ar justifica în consecință refuzul de a acorda scutirea fiscală în litigiu fondurilor de investiții al căror sediu se află în Statele Unite, convențiile fiscale încheiate între Republica Polonă și Statele Unite ale Americii nefiind de altfel în niciun mod utile pentru obținerea informațiilor necesare.

85. Comisia este de acord, în esență, cu această poziție. Astfel, Comisia consideră că articolul 6 alineatul 1 punctele 10 și 10a din Legea privind impozitul pe profit poate fi menținut, întrucât lipsa unui instrument juridic care să permită autorităților fiscale poloneze și instanței de trimitere să verifice elementele de probă și informațiile furnizate de fondul de investiții american pentru a aprecia natura sa comparabilă cu cea a fondurilor de investiții stabilite în Polonia, în Uniune sau în SEE nu permite plasarea sa pe picior de egalitate cu acestea din urmă.

86. Suntem de acord, în esență, cu unele nuanțări, cu această argumentare.

87. Desigur, astfel cum a admis guvernul polonez în cadrul ședinței în fața Curții, fondurile de investiții din țările terțe sunt oricum excluse de la scutirea de reținerea la sursă prevăzută de Legea privind impozitul pe profit, deși ar putea îndeplini condițiile necesare pentru obținerea scutirii respective.

88. În ceea ce privește relațiile dintre statele membre ale Uniunii, Curtea a statuat deja că nu se poate exclude, a priori, că contribuabilul este în măsură să ofere înscrisurile justificative relevante care să dea posibilitatea autorităților fiscale din statul membru de impozitare să verifice, în mod clar și precis, că acesta nu încearcă să evite sau să eludeze plata taxelor(35).

89. În consecință, în cadrul Uniunii, refuzul absolut al unui stat membru de a acorda un avantaj fiscal unui contribuabil nerezident, interzicându-i să facă dovada că poate îndeplini condițiile necesare pentru a obține un astfel de avantaj, nu poate, în principiu, să fie justificat prin necesitatea de a garanta eficacitatea controalelor fiscale, un astfel de refuz fiind disproporționat(36).

90. Totuși, această jurisprudență, care se referă la restricțiile privind exercitarea libertăților de circulație în cadrul Uniunii, nu poate fi transpusă integral și automat relațiilor cu țările terțe, întrucât Curtea apreciază că exercitarea libertății de circulație a capitalurilor în țările menționate, inclusiv în țările care sunt părți la Acordul SEE, se înscrie într-un context juridic diferit(37).

91. Pentru a evidenția o asemenea diferență de context juridic, Curtea insistă, în general, asupra faptului că, în timp ce în cadrul Uniunii autoritățile competente ale statelor membre dispun de mecanisme de asistență reciprocă, respectiv de Directiva 77/799/CEE(38), care le permit printre altele să verifice informațiile prezentate de contribuabilii nerezidenți în scopul stabilirii corecte a impozitului, aceste mecanisme nu se extind asupra țărilor terțe, cadrul de cooperare cu autoritățile competente din țările respective depinzând de angajamente multilaterale sau bilaterale(39).

92. În observațiile sale scrise, Comisia a propus să se urmeze acest curent din jurisprudență susținând, în esență, că, în măsura în care, în speță, potrivit instanței de trimitere și propriei analize, nici prevederile (articolul 23) din Convenția preventivă din 1974(40), nici cele (articolul 4) din Convenția dintre Organizația pentru Cooperare și Dezvoltare Economică (OCDE) și Consiliul Europei privind asistența administrativă reciprocă în materie fiscală, semnată la Strasbourg la 25 ianuarie 1988(41), la care Statele Unite ale Americii sunt parte contractantă(42), nu ar permite să se obțină informațiile necesare referitoare la înființarea și la funcționarea fondurilor de investiții cerute de Legea privind impozitul pe profit pentru a acorda scutirea solicitată, această constatare fiind suficientă pentru a justifica diferența de tratament în litigiu.

93. Apreciem, totuși, că acest tip de raționament nu este pertinent în prezenta cauză, cum a admis, de altfel, Comisia în cele din urmă în ședință.

94. Astfel, diferența de context juridic dintre cooperarea instituită în cadrul Uniunii, pe de o parte, și relațiile cu țările terțe, pe de altă parte, nu se situează, în speță, la nivelul mecanismelor de cooperare în materie fiscală, întrucât nici dispozițiile din convenția încheiată între Republica Polonă și Statele Unite ale Americii, nici Directiva 77/799 nu prevăd un mecanism privind schimbul de informații între autoritățile fiscale ale statelor membre vizând condițiile de acreditare, de control și de funcționare ale fondurilor de investiții. Cu alte cuvinte, astfel cum în mod întemeiat a subliniat instanța de trimitere, acest tip de informații, care este cerut de Legea privind impozitul pe profit pentru a acorda scutirea în litigiu, rămâne în afara domeniului de aplicare al mecanismului privind schimbul de informații prevăzut de Directiva 77/799.

95. Dimpotrivă, în opinia noastră, diferența de context juridic se întemeiază în mod esențial pe existența regimului instituit prin Directiva 85/611, de la care sunt excluse țările terțe.

96. Astfel, după cum se amintește în special în al patrulea considerent al acesteia, directiva stabilește norme comune de bază privind autorizarea OPCVM-urilor situate în statele membre (autorizare valabilă pentru toate statele menționate), controlul, structura și activitatea lor, precum și informațiile pe care acestea trebuie să le publice. În ceea ce privește autorizarea OPCVM-urilor, aceasta nu poate fi acordată dacă societatea de administrare (în cazul în care organismul este constituit sub formă contractuală) sau societatea de investiții (în cazul în care organismul este constituit sub formă statutară) nu îndeplinește condițiile prealabile stabilite în secțiunile III și IV din directiva amintită, referitoare la condițiile de acces și de exercitare a acestor activități. Cu privire la controlul OPCVM-urilor, Directiva 85/611 prevede în secțiunea IX că autoritățile competente din statele membre, care trebuie să aibă toate competențele și puterile de supraveghere necesare, colaborează strâns pentru îndeplinirea sarcinilor lor și prevede în sarcina lor obligația de a comunica toate informațiile necesare în acest scop. De asemenea, în directivă se indică faptul că dispozițiile privind schimbul de informații nu împiedică, în anumite condiții, atât în interiorul unui stat membru, cât și între statele membre, comunicarea de informații între autoritățile competente și autoritățile învestite cu misiunea publică de supraveghere a instituțiilor financiare și a piețelor financiare, organismele implicate în lichidarea, falimentul și alte proceduri similare ale OPCVM-urilor și ale întreprinderilor care contribuie la activitatea acestora, precum și persoanele însărcinate cu controlul legal al conturilor instituțiilor financiare. În plus, Directiva 85/611 prevede, în condițiile enunțate la articolul 50a, un mecanism de avertizare timpurie a autorităților competente prin raportarea, cel puțin, a oricărui aspect sau decizie care este posibil să constituie o încălcare importantă a actelor cu putere de lege sau a actelor administrative privind autorizarea sau condițiile de desfășurare a activității OPCVM-urilor sau a întreprinderilor financiare care contribuie la activitatea acestora ori de natură să afecteze funcționarea continuă a acestora sau a întreprinderii care contribuie la activitatea acestora ori de natură să conducă la refuzarea certificării conturilor sau la emiterea de rezerve.

97. Or, presupunând chiar că un fond de investiții situat într-o țară terță poate să prezinte o serie de informații care să permită autorităților unui stat membru să constate că acesta este reglementat de norme similare celor în vigoare pe teritoriul statului respectiv, care transpun prevederile Directivei 85/611, aceste autorități nu pot, în lipsa unui cadru comun similar celui aplicabil în cadrul Uniunii, nici să se asigure cu privire la veridicitatea informațiilor care le-ar fi transmise adresându-se autorităților competente din țara terță în cauză, nici să obțină din partea acestora informații referitoare la eventuale modificări privind statutul sau funcționarea fondului de investiții menționat. Acest fapt este cu atât mai important cu cât, în cadrul Uniunii, articolul 1 alineatul (5) din Directiva 85/611 asigură durabilitatea statutului OPCVM-ului reglementat de dispozițiile actului menționat, impunând statelor membre să interzică transformarea acestor organisme în organisme care nu intră sub incidența acestei directive, ceea ce nu se garantează în niciun mod în țările terțe.

98. În aceste condiții, apreciem că este legitim, având în vedere criteriile reținute de Legea privind impozitul pe profit pentru acordarea scutirii în litigiu, să se refuze o astfel de scutire unui fond de investiții situat într-o țară terță din moment ce nu există nicio obligație de schimb de informații cu autoritățile competente din țara respectivă similară celei aplicabile în relațiile dintre statele membre ale Uniunii și statele părți la Acordul privind SEE cărora le sunt aplicabile dispozițiile Directivei 85/611.

99. Nu credem că această concluzie este contestată nici de faptul că numai începând de la 1 ianuarie 2011, prin introducerea la articolul 6 alineatul 1 din Legea privind impozitul pe profit a punctului 10a, legiuitorul polonez a extins, în mod univoc, beneficiul scutirii în litigiu asupra OPCVM-urilor stabilite pe teritoriul unui stat membru al Uniunii sau al unui stat parte la Acordul privind SEE, în urma unei proceduri de constatare a neîndeplinirii obligațiilor inițiate de Comisie, nici de împrejurarea că Directiva 85/611 nu prevede nimic cu privire la posibilitatea unui schimb de informații între autoritățile competente în sensul acestei directive și autoritățile fiscale ale unui stat membru.

100. Referitor la primul aspect, este suficient să se arate că deși, anterior modificării Legii privind impozitul pe profit, regimul diferențiat care se aplica OPCVM-urilor stabilite pe teritoriul unui stat membru al Uniunii sau al unui stat parte la Acordul privind SEE putea, astfel cum a apreciat de altfel Comisia, să pară în mod legitim ca fiind contrar liberei circulații a capitalurilor consacrate prin Tratatul CE, o asemenea constatare nu putea fi, în opinia noastră, extinsă la tratamentul diferențiat al fondurilor de investiții situate în țările terțe tocmai din cauza lipsei unei obligații de schimb de informații în sarcina autorităților competente din aceste țări, similară celei impuse autorităților din statele membre și din statele părți la Acordul privind SEE, cărora li se aplică dispozițiile Directivei 85/611.

101. Cu alte cuvinte, faptul că necesitatea de a garanta eficacitatea controalelor fiscale nu poate justifica o restricție, precum cea prevăzută la articolul 6 alineatul 1 punctul 10 din Legea privind impozitul pe profit, în raporturile dintre statele membre și statele părți la Acordul privind SEE nu înseamnă că aceasta nu poate fi opusă unui fond de investiții situat într-o țară terță.

102. De asemenea, referitor la al doilea aspect, tăcerea Directivei 85/611 cu privire la schimbul de informații dintre autoritățile competente de supraveghere a OPCVM-urilor, în sensul Directivei 85/611, și autoritățile fiscale ale statelor membre nu înseamnă că, chiar în cadrul Uniunii, nu pot fi trimise informații suficiente acestor din urmă autorități în scopul de a putea acorda un avantaj fiscal de tip personal precum scutirea fiscală în litigiu.

103. Astfel, în vederea acordării unui asemenea avantaj și presupunând că autoritățile fiscale ale unui stat membru nu pot să obțină sau să verifice în mod direct anumite informații care le sunt transmise pe baza dispozițiilor naționale de transpunere a Directivei 85/611, aceste autorități ar putea pur și simplu să se mulțumească cu confirmarea de către autoritățile competente, în sensul Directivei 85/611, din propriul stat membru, a veridicității informațiilor care le-au fost transmise de OPCVM, eventual după ce aceste din urmă autorități au verificat sau au obținut anumite informații de la autoritățile omoloage din alte state membre sau din state părți la Acordul privind SEE. Dimpotrivă, o astfel de posibilitate nu există în relațiile cu țările terțe.

104. În sfârșit, nici faptul că, în Hotărârea Santander Asset Management SGIIC și alții, citată anterior, Curtea a respins argumentarea întemeiată pe necesitatea de a garanta eficacitatea controalelor fiscale în ceea ce privește reglementarea fiscală franceză, inclusiv în relațiile sale cu țările terțe, nu infirmă orientarea propusă în prezentele concluzii. Este suficient să amintim aici că această respingere se întemeiază pe împrejurarea că guvernul francez nu a prezentat niciun element care să demonstreze motivele pentru care acest obiectiv ar justifica o impozitare care privește OPCVM-urile nerezidente(43).

105. În aceste condiții și având în vedere contextul juridic diferit care prevalează în relațiile dintre statele membre și statele părți la Acordul privind SEE comparativ cu relațiile care există cu țările terțe, apreciem că statul membru în cauză se poate întemeia pe necesitatea de a menține eficacitatea controalelor fiscale pentru a justifica diferența de tratament fiscal prevăzută de Legea privind impozitul pe profit, aplicabilă dividendelor distribuite unui fond de investiții situat într-o țară terță.

106. Prin urmare, sugerăm ca la a doua întrebare adresată de instanța de trimitere să se răspundă în sensul că articolele 56 CE și 58 CE nu se opun aplicării unei legislații fiscale a unui stat membru, precum cea în discuție în litigiul principal, în temeiul căreia un fond de investiții situat într-o țară terță nu poate beneficia de o scutire fiscală pentru dividendele plătite de societăți stabilite în acest stat membru din moment ce autoritățile statului membru respectiv nu sunt în măsură să verifice informațiile transmise eventual de fondul de investiții referitoare, printre altele, la autorizarea și la funcționarea sa, în lipsa unui cadru juridic și a unei cooperări administrative similare celor care prevalează în Uniune și în SEE.

107. Având în vedere această propunere și astfel cum am subliniat deja, nu ar fi strict necesar să se examineze celelalte motive justificative invocate de guvernele care au participat la prezenta procedură. Prin urmare, vom aborda succint celelalte motive numai pentru situația în care Curtea nu ar urma propunerea precedentă.

b) Cu privire la menținerea coerenței sistemului fiscal

108. Potrivit guvernului polonez, scutirea în discuție ar fi strâns legată de impozitarea plăților efectuate de fondurile de investiții către participanții la aceste fonduri. Coerența sistemului fiscal ar fi asigurată prin garantarea unei impozitări uniforme efective (reale) a veniturilor unei anumite persoane impozabile, indiferent de statul membru în care au fost realizate acestea, și care ar lua în considerare cuantumul impozitelor plătite în alte state membre.

109. Guvernul german mai arată, în esență, că în situații care implică țări terțe, în special atunci când sunt vizate fonduri de investiții, ar trebui să se extindă noțiunea de coerență fiscală și să se aprecieze împreună diferitele etape de impozitare, presupunând că dividendele sunt plătite unor deținători de unități stabiliți în străinătate. O asemenea abordare ar fi complementară scopului de a menține repartizarea competențelor de impozitare și s-ar justifica cu atât mai mult cu cât sistemul național în discuție în litigiul principal ar urmări să asimileze investițiile efectuate în fonduri cu investițiile directe. A extinde noțiunea de coerență astfel încât impozitările diferitor persoane impozabile să fie luate în considerare în ansamblul lor, însă a limita această extindere numai la cazul țărilor terțe ar permite împiedicarea unei utilizări excesive a acestui motiv justificativ.

110. Această argumentație, similară, în esență, cu cea invocată de guvernul francez și respinsă de Curte în cauza care a determinat pronunțarea Hotărârii Santander Asset Management SGIIC și alții, citată anterior, ar trebui, în opinia noastră, să aibă același rezultat.

111. Potrivit unei jurisprudențe deja consacrate, pentru ca păstrarea coerenței unui sistem fiscal să poată justifica o restricție privind o libertate de circulație, trebuie stabilită existența unei legături directe între avantajul fiscal respectiv și compensarea acestui avantaj cu o prelevare fiscală determinată, caracterul direct al acestei legături trebuind să fie apreciat în funcție de obiectivul reglementării în cauză(44).

112. Or, după cum nu era cazul în ceea ce privește reglementarea fiscală franceză care s-a aflat la originea Hotărârii Santander Asset Management SGIIC și alții, citată anterior, Legea privind impozitul pe profit nu condiționează scutirea dividendelor de reținerea la sursă de cerința ca dividendele încasate de un fond de investiții să fie redistribuite de acesta și ca impozitarea deținătorilor de titluri de participare ale fondurilor de investiții menționate pentru respectivele dividende să permită compensarea scutirii de reținerea la sursă(45).

113. În plus, nu înțelegem motivul obiectiv pentru care această interpretare ar trebui relaxată sau repusă în discuție în relațiile cu țările terțe, astfel cum susține guvernul german. De altfel, această teză se întemeiază pe premisa nedemonstrată că deținătorii de unități la fonduri de investiții din țări terțe au de asemenea reședința în aceste țări sau cel puțin în afara teritoriului național și implică faptul că coerența unei astfel de reglementări fiscale a unui stat membru ar fi, indiferent de obiectivul pe care îl urmărește, condiționată în toate cazurile de examinarea regimului fiscal aplicabil acestor deținători de unități în statul lor de reședință fiscală. Or, din acest punct de vedere, această argumentare ar conduce la o denaturare a examinării motivului coerenței sistemului fiscal al unui stat membru întrucât examinarea respectivă trebuie, în principiu, să fie efectuată prin raportare la un singur sistem fiscal.

114. Prin urmare, considerăm că statul membru în cauză nu poate invoca obiectivul de interes general întemeiat pe necesitatea de a menține coerența sistemului său fiscal.

c) Cu privire la repartizarea echilibrată a competenței de impozitare și la garantarea veniturilor fiscale

115. Numai guvernul german a invocat necesitatea de a menține repartizarea competențelor de impozitare între Republica Polonă și Statele Unite ale Americii, precum și garantarea veniturilor fiscale ca motive pentru a justifica restricția în discuție, care, în opinia noastră, trebuie examinate împreună întrucât sunt interconectate în argumentația acestui guvern.

116. Deși raționamentul guvernului german reunește, în esență, considerațiile privind o diferență de context juridic între relațiile din cadrul Uniunii și cele stabilite de statele membre cu țările terțe pe care le-am abordat deja la examinarea justificării întemeiate pe necesitatea de a garanta eficacitatea controalelor fiscale, acest guvern apreciază, mai general, că, în ceea ce privește circulația capitalurilor având ca destinație țări terțe și provenind din țări terțe, persoanele în cauză nu pot invoca normele pieței interne decât dacă deschiderea reciprocă a piețelor este garantată printr-un tratat internațional, întrucât o restrângere a suveranității fiscale a unui stat membru prin intermediul liberei circulații a capitalurilor ar conduce în mod automat la transferarea materiei impozabile către o țară terță.

117. Guvernul german mai arată că argumentele prezentate de Curte în cazul unor situații interne din Uniune, și anume că, din moment ce un stat membru a ales să nu impoziteze societățile beneficiare stabilite pe teritoriul său pentru acest tip de venituri, acesta nu poate invoca necesitatea de a asigura o repartizare echilibrată a competenței de impozitare între statele membre pentru a justifica impozitarea societăților beneficiare stabilite în alt stat membru sau că Republica Polonă nu ar trebui să renunțe la dreptul său de a impozita un venit generat de o activitate economică desfășurată pe teritoriul său ca urmare a faptului că dividendele distribuite de societățile rezidente au fost deja supuse impozitării stabilite în sarcina societăților distribuitoare ca beneficii realizate de acestea, nu s-ar aplica într-o situație care implică țările terțe.

118. În acest spirit, guvernul german susține de asemenea că menținerea veniturilor fiscale naționale ar trebui să fie recunoscută drept un motiv justificativ autonom în ceea ce privește țările terțe. Astfel, piața internă ar urmări să garanteze o alocare eficientă a resurselor în cadrul Uniunii și, prin urmare, ar interzice o impozitare specifică a situațiilor transfrontaliere în raport cu situațiile interne pentru a menține neutralitatea fiscală în cadrul pieței respective. Or, față de statele membre, țările terțe care nu fac parte din această piață nu sunt, prin urmare, obligate să accepte o pierdere comparabilă de venituri fiscale. În consecință, libera circulație a capitalurilor nu ar trebui să constrângă statele membre să renunțe la veniturile fiscale în beneficiul țărilor terțe. În plus, contraponderea instituțională pe care o constituie apropierea legislațiilor (articolele 114 TFUE și 115 TFUE) și care poate contribui la coordonarea, în cadrul pieței interne, a intereselor fiscale ale diferitelor state membre în raport cu operatorii de pe piață lipsește de asemenea în relațiile cu țările terțe.

119. Această poziție nu este convingătoare.

120. În primul rând, prin această argumentare se urmărește, în general, să se condiționeze libera circulație a capitalurilor având ca destinație țări terțe și provenind din țări terțe de existența unei reciprocități, este necesar să se constate că Tratatul CE (precum și, în prezent, Tratatul FUE) nu prevede o astfel de cerință. Această constatare a fost de altfel amintită în mod explicit, în termeni generali, de Curte la punctele 127 și 128 din Hotărârea Haribo Lakritzen Hans Riegel și Österreichische Salinen, citată anterior.

121. În plus, Tratatul CE (și, în prezent, Tratatul FUE) urmărește adoptarea de diverse măsuri la nivelul Uniunii, cum ar fi cele prevăzute la articolul 57 alineatul (3) CE și la articolul 59 CE, care se aplică în mod specific circulației capitalurilor provenind din țări terțe sau având ca destinație țări terțe și care au fost introduse tocmai pentru a reflecta voința Înaltelor părți contractante de a controla această libertate, autorizând adoptarea unor măsuri care reprezintă un regres în dreptul Uniunii în ceea ce privește liberalizarea circulației respective în relație cu țările terțe sau a unor măsuri temporare de salvgardare(46).

122. Însăși existența unor asemenea dispoziții, care limitează în mod specific și exhaustiv libera circulație a capitalurilor în privința țărilor terțe, prevăzută la articolul 56 CE, demonstrează de asemenea că aceasta din urmă nu poate fi supusă unei condiții suplimentare de reciprocitate care nu este prevăzută în Tratatul CE.

123. În al doilea rând, trebuie arătat că, în Hotărârea Santander Asset Management SGIIC și alții, citată anterior, Curtea a statuat, bazându-se pe o jurisprudență deja bine stabilită, că, din moment ce un stat membru a ales să nu impoziteze OPCVM-urile rezidente beneficiare ale unor dividende de origine națională, acesta nu poate invoca necesitatea de a asigura o repartizare echilibrată a competenței de impozitare între statele membre pentru a justifica impozitarea OPCVM-urilor nerezidente beneficiare ale unor asemenea venituri(47). Astfel, din moment ce un stat membru decide, în mod unilateral, în special în scopul evitării dublei impuneri economice, să renunțe la exercitarea competenței sale fiscale în ceea ce privește veniturile obținute de rezidenții săi în legătură cu activitățile desfășurate pe teritoriul său, nu este consecvent ca acesta să invoce necesitatea de a asigura o repartizare echilibrată a competenței de impozitare pentru a justifica, în împrejurări identice, exercitarea aceleiași competențe numai în ceea ce privește veniturile încasate de nerezidenți.

124. Pe lângă problema reducerii veniturilor fiscale, invocată de altfel de guvernul german și pe care o vom analiza imediat mai jos, nu vedem cum această argumentație inconsecventă invocată de un stat membru cu privire la alte state membre ar deveni, dimpotrivă, consecventă atunci când este invocată în legătură cu țările terțe. Întrucât guvernul german nu a dezvoltat acest aspect, nu considerăm că Curtea trebuie să îi consacre mai mult timp.

125. În sfârșit, în ceea ce privește reducerea veniturilor fiscale, este adevărat că Curtea a statuat deja că nu se poate exclude că un stat membru poate demonstra că o restricție privind circulația capitalurilor având ca destinație sau provenind din state terțe este justificată printr-un anumit motiv în împrejurări în care acest motiv nu ar fi de natură să constituie o justificare validă pentru o restricție privind circulația capitalurilor între statele membre(48).

126. Până în prezent, Curtea a refuzat să admită, inclusiv în relațiile cu alte țări terțe decât statele părți la Acordul privind SEE, că reducerea veniturilor fiscale poate constitui un motiv imperativ de interes general care să poată justifica o măsură care restrânge libera circulație a capitalurilor(49).

127. Nu considerăm că această abordare trebuie să fie infirmată. Nu numai că societățile poloneze continuă să fie supuse impozitului pe profit, dar, pe termen mai lung, statul membru interesat poate pe deplin, pe de o parte, pentru a asigura un tratament nediscriminatoriu al tuturor fondurilor de investiții care beneficiază de dividendele care le sunt distribuite și, pe de altă parte, pentru a evita reducerea veniturilor fiscale, să renunțe la evitarea dublei impuneri, întrucât dreptul Uniunii nu prevede în sarcina acestuia, până în prezent, obligativitatea adoptării sau a menținerii unor măsuri care urmăresc să elimine situațiile de dublă impunere(50).

128. Prin urmare, considerăm că restricția în discuție nu poate fi justificată prin necesitatea de a menține o repartizare echilibrată a competenței de impozitare și veniturile fiscale ale statului membru interesat.

129. Având în vedere răspunsul pe care îl propunem la a doua întrebare adresată de instanța de trimitere, care constă, în esență, în a justifica restricția în discuție prin prisma necesității de a menține eficacitatea controalelor fiscale, nu este necesară pronunțarea cu privire la cererea subsidiară a guvernului polonez de a se limita efectele în timp ale hotărârii care urmează a fi pronunțată.

III – Concluzie

130. Având în vedere toate considerațiile de mai sus, propunem să se răspundă la întrebările preliminare adresate de Wojewódzki Sąd Administracyjny w Bydgoszczy după cum urmează:

„1) Articolul 56 CE trebuie interpretat în sensul că poate fi invocat împotriva aplicării unei legislații fiscale a unui stat membru, precum cea în discuție în litigiul principal, în temeiul căreia un fond de investiții situat într-o țară terță nu poate beneficia de o scutire fiscală pentru dividendele plătite de societățile stabilite în statul membru respectiv.

2) Articolele 56 CE și 58 CE nu se opun aplicării unei legislații fiscale a unui stat membru, precum cea în discuție în litigiul principal, în temeiul căreia un fond de investiții situat într-o țară terță nu poate beneficia de o scutire fiscală pentru dividendele plătite de societăți stabilite în acest stat membru din moment ce autoritățile statului membru respectiv nu sunt în măsură să verifice informațiile transmise eventual de fondul de investiții referitoare, printre altele, la autorizarea și la funcționarea sa, în lipsa unui cadru juridic și a unei cooperări administrative similare celor care prevalează în Uniunea Europeană și în Spațiul Economic European.”

1 – Limba originală: franceza.

2 – Trebuie să se rețină că, în urma adoptării Legii din 25 noiembrie 2010, intrată în vigoare la 1 ianuarie 2011, fondurile de investiții situate într-un stat membru al Uniunii Europene sau în alt stat din Spațiul Economic European (SEE) beneficiază de asemenea de scutire dacă îndeplinesc condițiile prevăzute la articolul 6 alineatul 1 punctul 10a din Legea privind impozitul pe profit.

3 – Trebuie să se rețină că guvernele spaniol, francez și finlandez nu au adoptat o poziție explicită cu privire la prima întrebare, ci au răspuns doar la a doua întrebare din perspectiva liberei circulații a capitalurilor.

4 – Hotărârea din 3 octombrie 2006 (C-452/04, Rec., p. I-9521).

5 – Hotărârea Fidium Finanz, citată anterior (punctele 2 și 45-47). Desigur, Curtea a exclus ca societatea de drept elvețian să poată invoca libera prestare a serviciilor în calitate de persoană juridică stabilită într-o țară terță.

6 – A se vedea în acest sens Hotărârea din 10 februarie 2011, Haribo Lakritzen Hans Riegel și Österreichische Salinen (C-436/08 și C-437/08, Rep., p. I-305, punctul 33), Hotărârea din 15 septembrie 2011, Accor (C-310/09, Rep., p. I-8115, punctul 30), precum și Hotărârea din 13 noiembrie 2012, Test Claimants in the FII Group Litigation (C-35/11, punctul 89).

7 – A se vedea în acest sens Hotărârea din 12 decembrie 2006, Test Claimants in the FII Group Litigation (C-446/04, Rec., p. I-11753, punctul 36), Hotărârea din 26 iunie 2008, Burda (C-284/06, Rep., p. I-4571, punctul 71), precum și Ordonanța din 4 iunie 2009, KBC Bank și Beleggen, Risicokapitaal, Beheer (C-439/07 și C-499/07, Rep., p. I-4409, punctul 69).

8 – A se vedea în special, desigur într-un mod oarecum ambiguu, Hotărârea din 24 mai 2007, Holböck (C-157/05, Rep., p. I-4051, punctele 23-29), precum și Ordonanța KBC Bank și Beleggen, Risicokapitaal, Beheer, citată anterior (punctele 70 și 71). A se vedea de asemenea, cu privire la tratamentul fiscal al unei succesiuni între doi resortisanți germani care include transmiterea unei participații de 100 % la capitalul social al unei societăți cu sediul în Canada, Hotărârea din 19 iulie 2012, Scheunemann (C-31/11, punctele 31-34).

9 – A se vedea în acest sens Hotărârea Holböck, citată anterior (punctul 28), și Hotărârea din 13 noiembrie 2012, Test Claimants in the FII Group Litigation, citată anterior (punctul 97).

10 – A se vedea în acest sens Hotărârea din 13 noiembrie 2012, Test Claimants in the FII Group Litigation, citată anterior (punctele 99 și 100).

11 – A se vedea în special, cu privire la distincția dintre investițiile directe și investițiile de portofoliu, Hotărârea din 17 septembrie 2009, Glaxo Wellcome (C-182/08, Rep., p. I-8591, punctul 40 și jurisprudența citată). Amintim că aplicarea în speță a cotei de 15 % din cuantumul brut al dividendelor decurge din articolul 11 alineatul 2 litera b) din Convenția preventivă din 1974, dispoziție care se aplică în alte cazuri decât cel în care investitorul deține cel puțin 10 % din capitalul societății poloneze distribuitoare.

12 – A se vedea în acest sens Hotărârea Haribo Lakritzen Hans Riegel și Österreichische Salinen, citată anterior (punctul 50), precum și Hotărârea din 10 mai 2012, Santander Asset Management SGIIC și alții (C-338/11-C-347/11, punctul 15).

13 – A se vedea în acest sens Hotărârea Santander Asset Management SGIIC și alții, citată anterior (punctul 17).

14 – A se vedea în special Hotărârea din 10 februarie 2011, Missionswerk Werner Heukelbach (C-25/10, Rep., p. I-497, punctul 29), precum și Hotărârea Santander Asset Management SGIIC și alții, citată anterior (punctul 23).

15 – JO L 375, p. 3, Ediție specială, 06/vol. 1, p. 138. Trebuie reținut că această directivă a fost abrogată și înlocuită, începând cu 1 iulie 2011, de Directiva 2009/65/CE a Parlamentului European și a Consiliului din 13 iulie 2009 de coordonare a actelor cu putere de lege și a actelor administrative privind organismele de plasament colectiv în valori mobiliare (OPCVM) (JO L 302, p. 32).

16 – A se vedea Hotărârea Santander Asset Management SGIIC și alții, citată anterior (punctele 27 și 28 și jurisprudența citată), precum și Hotărârea din 25 octombrie 2012, Comisia/Belgia (C-387/11, punctul 65).

17 – Punctele 44 și 16. În ceea ce privește țările terțe, în speță era vorba despre OPCVM-uri stabilite în Statele Unite, astfel cum rezultă din cuprinsul punctului 6 din hotărârea menționată.

18 – Hotărârea Santander Asset Management SGIIC și alții, citată anterior (punctele 39 și 41). Astfel cum a statuat Curtea la punctul 40 din această hotărâre, situația care s-a aflat la originea hotărârii menționate era, prin urmare, diferită de cea care s-a aflat la originea Hotărârii din 20 mai 2008, Orange European Smallcap Fund (C-194/06, Rep., p. I-3747), care privea o reglementare fiscală ce condiționa scutirea fiscală a OPCVM-urilor de cerința ca toate beneficiile organismelor menționate să fie distribuite deținătorilor de unități ale acestora.

19 – A se vedea în special Hotărârea din 18 iunie 2009, Aberdeen Property Fininvest Alpha (C-303/07, Rep., p. I-5145, punctele 43 și 44), Hotărârea din 19 noiembrie 2009, Comisia/Italia (C-540/07, Rep., p. I-10983, punctele 53 și 54), Hotărârea din 3 iunie 2010, Comisia/Spania (C-487/08, Rep., p. I-4843, punctul 53), precum și Hotărârea din 20 octombrie 2011, Comisia/Germania (C-284/09, Rep., p. I-9879, punctul 58).

20 – A se vedea în special, în acest sens, Hotărârile citate anterior Comisia/Italia (punctul 39) și Comisia/Germania (punctul 70).

21 – A se vedea în acest sens Hotărârea Santander Asset Management SGIIC și alții, citată anterior (punctul 54).

22 – A se vedea în acest sens Hotărârea Holböck, citată anterior (punctul 40).

23 – A se vedea punctul 6 din observațiile scrise ale Comisiei, reiterate în ședință. Punctul 10 al articolului 6 alineatul 1 din Legea privind impozitul pe profit a fost introdus prin Legea din 28 august 1997.

24 – A se vedea printre altele Hotărârea Holböck, citată anterior (punctul 41), Hotărârea din 18 decembrie 2007, A (C-101/05, Rep., p. I-11531, punctul 49), și Hotărârea din 11 februarie 2010, Fokus Invest (C-541/08, Rep., p. I-1025, punctul 42).

25 – JO L 178, p. 5, Ediție specială, 10/vol. 1, p. 10. Articolul 67 menționat a fost abrogat prin Tratatul de la Amsterdam.

26 – A se vedea în special Hotărârea Holböck, citată anterior (punctul 34 și jurisprudența citată).

27 – A se vedea în acest sens în special Hotărârile citate anterior Orange European Smallcap Fund (punctele 98-102), precum și Glaxo Wellcome (punctul 40 și jurisprudența citată). A se vedea de asemenea Hotărârea din 10 noiembrie 2011, Comisia/Portugalia (C-212/09, Rep., p. I-10889, punctul 47).

28 – A se vedea în special Hotărârea din 13 noiembrie 2012, Test Claimants in the FII Group Litigation, citată anterior (punctul 103 și jurisprudența citată).

29 – Reamintim că, în Hotărârea Holböck, citată anterior, Curtea a admis că articolul 57 alineatul (1) CE poate acoperi restricțiile privind libera circulație a capitalurilor cuprinse într-o reglementare aplicabilă în mod nediferențiat statelor membre și țărilor terțe și care privește plata de dividende. Cu toate acestea, cauza care a determinat pronunțarea hotărârii amintite viza participații între acționar și societatea interesată care îi permiteau acestuia să participe în mod efectiv la administrarea societății respective sau la controlul său.

30 – Hotărârea din 7 iunie 2012 (C-39/11).

31 – Și anume, punctul 37 din Hotărârea din 4 iunie 2002, Comisia/Franța (C-483/99, Rec., p. I-4781), și, respectiv, punctul 38, redactat identic, din Hotărârea pronunțată în aceeași zi, Comisia/Belgia (C-503/99, Rec., p. I-4809).

32 – A se vedea în acest sens Hotărârea din 17 octombrie 2013, Welte (C-181/12, punctul 29), precum și punctul 51 din concluziile noastre prezentate în cauza care a determinat pronunțarea acestei hotărâri.

33 – Deși anumite versiuni lingvistice ale acestui articol, cum sunt cele în limbile germană și poloneză, par mai curând neutre, considerăm că versiunile în limbile spaniolă („supongan”), engleză („involving”), italiană („implichino”) și portugheză („envolva”) confirmă o anumită legătură de cauzalitate între circulația capitalurilor în discuție și prestarea de servicii financiare. Așa-numitele versiuni „neutre” nu se opun, în orice caz, unei stricte interpretări a articolului 57 alineatul (1) CE din cauza necesității de a menține efectul util al libertății consacrate la articolul 56 CE.

34 – A se vedea în special Hotărârea din 6 octombrie 2011, Comisia/Portugalia (C-493/09, Rep., p. I-9247, punctul 42 și jurisprudența citată).

35 – A se vedea în special Hotărârea A, citată anterior (punctul 59), și Hotărârea din 6 octombrie 2011, Comisia/Portugalia, citată anterior (punctul 46).

36 – A se vedea în acest sens Hotărârea din 6 octombrie 2011, Comisia/Portugalia, citată anterior (punctul 46).

37 – A se vedea în acest sens Hotărârile citate anterior A (punctul 60), precum și Haribo Lakritzen Hans Riegel și Österreichische Salinen (punctul 65).

38 – Directiva Consiliului din 19 decembrie 1977 privind asistența reciprocă acordată de autoritățile competente din statele membre în domeniul impozitării directe și al impozitării primelor de asigurare (JO L 336, p. 15, Ediție specială, 09/vol. 1, p. 21), astfel cum a fost modificată prin Directiva 2004/106/CE a Consiliului din 16 noiembrie 2004 (JO L 359, p. 30, Ediție specială, 09/vol. 2, p. 154, denumită în continuare „Directiva 77/799”), în versiunea sa aplicabilă în anii fiscali în litigiu în cauza principală.

39 – A se vedea în acest sens Hotărârile citate anterior Comisia/Italia (punctele 70 și 71), precum și Haribo Lakritzen Hans Riegel și Österreichische Salinen (punctele 66 și 67).

40 – Articolul 23 din această convenție prevede în special că autoritățile competente fac schimb de informații necesare pentru punerea în aplicare a prevederilor convenției menționate, pentru prevenirea fraudelor sau pentru gestionarea punerii în aplicare a prevederilor principale referitoare la impozitele cărora li se aplică aceeași convenție, cu condiția ca natura informațiilor să permită transmiterea acestora în conformitate cu legislația și cu practica administrativă ale fiecărui stat contractant în raport cu propriile impozite.

41 – Această convenție a intrat în vigoare la 1 aprilie 1995. Articolul 4 prevede că părțile contractante fac schimb de informații care par relevante pentru a proceda, printre altele, la stabilirea și la colectarea impozitelor, la recuperarea creanțelor fiscale sau la măsurile de executare referitoare la acestea. Textul convenției este disponibil pe site-ul http://conventions.coe.int

42 – Statele Unite ale Americii au semnat această convenție la 26 august 1989 și au ratificat-o la 13 februarie 1991.

43 – A se vedea Hotărârea Santander Asset Management SGIIC și alții, citată anterior (punctul 54).

44 – A se vedea Hotărârea Santander Asset Management SGIIC și alții, citată anterior (punctul 51 și jurisprudența citată).

45 – A se vedea prin analogie Hotărârea Santander Asset Management SGIIC și alții, citată anterior (punctul 52). A se vedea de asemenea, în acest sens, Hotărârea din 6 octombrie 2011, Comisia/Portugalia (punctele 37-39).

46 – Confirmă de asemenea această interpretare modul de redactare a articolului 57 alineatul (1) CE care, spre deosebire de articolul 7 alineatul (1) al doilea paragraf din Directiva 88/361, pe care l-a înlocuit, nu subordonează menținerea dispozițiilor naționale în cauză referitoare la țările terțe „oricăror condiții reciproce”.

47 – Punctul 48 și jurisprudența citată.

48 – A se vedea în special Hotărârea Haribo Lakritzen Hans Riegel și Österreichische Salinen, citată anterior (punctul 120 și jurisprudența citată).

49 – Ibidem (punctele 125 și 126).

50 – A se vedea în acest sens, printre altele, Hotărârea din 6 decembrie 2007, Columbus Container Services (C-298/05, Rep., p. I-10451, punctul 45), și Hotărârea din 8 decembrie 2011, Banco Bilbao Vizcaya Argentaria (C-157/10, Rep., p. I-13023, punctul 31). A se vedea de asemenea Ordonanța din 19 septembrie 2012, Levy și Sebbag (C-540/11, punctele 24-29).

Ruling
Topics
References in this case
Info

Available languages

Taxonomy tags

Info

References in this case

Share

Highlight in text

EU tax law WEB Emerging Markets - C-190/12