Available languages

Taxonomy tags

Info

References in this case

Share

Highlight in text

Go

CONCLUZIILE AVOCATULUI GENERAL

NILS WAHL

din 13 mai 2015(1)

Cauzele conexate C-72/14 și C-197/14

X

[cerere de decizie preliminară formulată de Gerechtshof te ’s-Hertogenbosch (Țările de Jos)]

și

T. A. van Dijk

[cerere de decizie preliminară formulată de Hoge Raad (Țările de Jos)]

„Securitatea socială a lucrătorilor migranți – Legislația aplicabilă – Regulamentul (CEE) nr. 1408/71 – Articolele 6 și 7 – Navigatorii de pe Rin – Certificatul E101 – Recunoașterea reciprocă – Articolul 267 al treilea paragraf TFUE – Teoria «actului clar»”





1.        Procedura cererii de decizie preliminară este utilizată de peste o jumătate de secol, însă continuă să ridice întrebări. După cum arată cauzele aflate în curs de soluționare, întrebările legate de această procedură se concretizează adesea într-un aspect secundar unei probleme de fond din dreptul Uniunii.

2.        Problema de fond în prezentele cauze conexate, care au ca obiect interpretarea Regulamentului (CEE) nr. 1408/71(2) este, în esență, aceeași: „Acordurile cu privire la securitatea socială a navigatorilor de pe Rin”(3) sunt aplicabile în procedura principală în virtutea dreptului Uniunii sau independent de acesta? Problema menționată a apărut în urma refuzului autorităților olandeze de a recunoaște anumite certificate de securitate socială (certificatele E101) emise, posibil din eroare, de autoritățile luxemburgheze în temeiul Regulamentului nr. 1408/71. Există un anumit dezacord între instanțele de trimitere în privința aspectului dacă autoritățile olandeze pot să acționeze astfel.

3.        Gerechtshof te ’s-Hertogenbosch a decis să solicite Curții o decizie preliminară referitoare la acest aspect. Decizia sa a determinat Hoge Raad să facă același lucru. Totuși, încercând să atingă un dublu scop, Hoge Raad a solicitat Curții să îi precizeze care este întinderea obligațiilor sale potrivit articolului 267 al treilea paragraf TFUE. Acesta urmărește în mod concret să afle dacă faptul că o instanță inferioară din raza sa de jurisdicție nu împărtășește aceeași opinie o împiedică să considere că răspunsul la întrebarea ridicată în procedura cu care este sesizată este atât de evident încât nu lasă loc niciunei îndoieli rezonabile. Prin urmare, Curtea este din nou invitată să clarifice faimoasa sa teorie a „actului clar”.

4.        Pe fond, pentru motivele expuse mai jos, nu credem că certificatele E101 emise în mod eronat într-o situație acoperită de Acordurile cu privire la securitatea socială a navigatorilor de pe Rin au efect obligatoriu. Iar în ceea ce privește problema procedurală, o diferență de opinie între o instanță supremă și o instanță inferioară din același stat membru nu ar trebui, în opinia noastră, să excludă aplicarea teoriei „actului clar”.

I –    Cadrul juridic

5.        Articolul 6 din Regulamentul nr. 1408/71 („Convențiile de securitate socială înlocuite de prezentul regulament”) prevede:

„Sub rezerva dispozițiilor articolelor 7, 8 și 46 alineatul (4), prezentul regulament înlocuiește, cu privire la persoanele și problemele din domeniul său de aplicare, dispozițiile oricărei convenții de securitate socială la care sunt părți:

(a)      fie exclusiv două sau mai multe state membre;

(b)      fie cel puțin două state membre și unul sau mai multe alte state, dacă rezolvarea cazurilor respective nu implică nici o instituție aparținând unuia din aceste din urmă state.”

6.        Totuși, fără a aduce atingere articolului 6 din Regulamentul nr. 1408/71, dispozițiile Acordurilor din 27 iulie 1950 și din 30 noiembrie 1979 cu privire la securitatea socială a navigatorilor de pe Rin trebuie să continue să se aplice, potrivit articolului 7 alineatul (2) litera (a) din regulamentul respectiv („Dispoziții internaționale neafectate de prezentul regulament”).

II – Situația de fapt, procedura și întrebările preliminare

7.        În anul 2006 și, în parte, în anul 2007, domnii X și van Dijk, cetățeni și rezidenți olandezi, au lucrat la bordul unor nave de transport care au circulat în scop comercial pe Rin (deși nu exclusiv pe acest fluviu).

8.        În cauza C-72/14 referitoare la domnul X, nava a fost înregistrată în Țările de Jos ca navă pentru navigația pe Rin, având ca proprietar o societate cu sediul în Țările de Jos. Inițial, la înregistrare nu a fost făcută nicio mențiune la rubrica „operator”. În 2006, autoritățile luxemburgheze au emis pentru AAAA, o societate cu sediul în Luxemburg care l-a angajat pe domnul X, un certificat de exploatare. În 2007, societatea respectivă a fost menționată ca operator al navei înregistrate de Țările de Jos(4).

9.        În ceea ce îl privește pe domnul van Dijk, el a lucrat de la 1 ianuarie până la 30 iunie 2007 pentru o companie navală cu sediul în Luxemburg.

10.      În ambele cazuri, autoritatea luxemburgheză competentă a eliberat certificate E101, potrivit cărora domnii X și van Dijk erau supuși legislației luxemburgheze în materie de securitatea socială. Totuși, aceste certificate nu au fost recunoscute de autoritățile olandeze, care au considerat că domnii X și van Dijk erau supuși legislației olandeze privind securitatea socială și datorau contribuții la sistemul de securitate socială olandez, pe baza presupusei calități de navigatori de pe Rin a celor doi. Autoritățile olandeze au emis pe numele lor decizii de impunere, pe care aceștia le-au contestat ulterior.

11.      În cauza C-72/14, domnul X a introdus o acțiune la Rechtbank Breda, după care a formulat apel la Gerechtshof te ’s-Hertogenbosch împotriva hotărârii pronunțate în primă instanță. Având îndoieli cu privire la interpretarea Regulamentului nr. 1408/71, această instanță a decis la 7 februarie 2014 să suspende procedura și să adreseze Curții următoarele întrebări preliminare:

„1)      În [Hotărârea FTS, C-202/97, EU:C:2000:75], Curtea de Justiție a statuat că un certificat E101 emis de o instituție competentă a unui stat membru este obligatoriu pentru instituțiile de asigurări sociale din alte state membre, chiar și atunci când conținutul acestui certificat ar fi inexact. Această concluzie se aplică și în cazuri precum cel din speță, în care normele de stabilire a competenței prevăzute în [Regulamentul nr. 1408/71] nu sunt aplicabile?

2)      Pentru răspunsul la această întrebare prezintă importanță aspectul că instituția competentă nu a intenționat să emită un certificat E101, dar, pentru motive proprii, a utilizat în mod conștient și deliberat documente care, datorită formei și conținutului lor, creau impresia unor certificate E101, în timp ce persoana interesată considera și putea să considere în mod rezonabil că a obținut un astfel de certificat?”

12.      În cauza C-197/14, domnul van Dijk a introdus inițial o acțiune la Rechtbank te ’s-Gravenhage, urmată de un apel la Gerechtshof te ’s-Gravenhage. Apoi a formulat recurs la Hoge Raad împotriva hotărârii pronunțate de Gerechtshof, care a făcut totodată obiectul unui recurs incident formulat de Staatssecretaris van Financiën (secretarul de stat pentru finanțe). În urma deciziei privind trimiterea preliminară în cauza C-72/14, Hoge Raad decis la 28 martie 2014 să suspende procedura și să adreseze Curții următoarele întrebări preliminare:

„1)      Având în vedere întrebarea preliminară adresată de o instanță națională inferioară, este Hoge Raad, în calitate de instanță națională supremă, obligată să adreseze ea însăși o întrebare preliminară Curții de Justiție sau trebuie să aștepte răspunsul la întrebarea formulată de instanța inferioară chiar și în cazul în care consideră că aplicarea corectă a dreptului Uniunii Europene se impune într-un mod atât de evident în privința aspectului asupra căruia trebuie să se pronunțe încât nu lasă loc niciunei îndoieli rezonabile în ceea ce privește modul în care trebuie să se răspundă la această întrebare?

2)      În cazul unui răspuns afirmativ la prima întrebare, autoritățile olandeze competente în domeniul securității sociale sunt obligate să ia în considerare un certificat E101 emis de autoritățile unui alt stat membru chiar și în cazul în care este vorba despre un marinar pe Rin, astfel încât normele privind dispozițiile aplicabile prevăzute de Regulamentul nr. 1408/71 la care se referă acest certificat nu sunt aplicabile conform articolului 7 alineatul (2) litera (a) din acest regulament?”

13.      În cauza C-72/14, domnul X, guvernul olandez, guvernul ceh și Comisia au depus observații scrise. În cauza C-197/14, domnul van Dijk, guvernul olandez, guvernele german și elen, precum și Comisia au depus observații scrise.

14.      Cauzele C-72/14 și C-197/14 au fost conexate la 24 februarie 2014. La aceeași dată, Curtea a decis, în temeiul articolului 76 alineatul (2) din Regulamentul de procedură, să nu organizeze o ședință de audiere a pledoariilor.

III – Analiză

A –    Considerații introductive

15.      Cauzele aflate în discuție ridică două probleme complet diferite. Prin urmare, analiza noastră va fi împărțită în două părți. Mai întâi, vom aborda problema de fond a recunoașterii reciproce și a efectului obligatoriu al certificatelor E101. Numai după aceea vom analiza prima întrebare adresată de Hoge Raad privind conținutul teoriei „actului clar”.

16.      Reținem că Hoge Raad a adresat a doua întrebare, privind recunoașterea reciprocă a certificatelor E101, doar în eventualitatea în care răspunsul Curții la prima sa întrebare este că Hoge Raad avea obligația de a sesiza Curtea în temeiul articolului 267 al treilea paragraf TFUE. Totuși, furnizarea unui răspuns doar la prima întrebare formulată de Hoge Raad nu va sprijini Gerechtshof te ’s-Hertogenbosch în soluționarea litigiului pendinte înaintea sa, iar această instanță este liberă să adreseze o întrebare preliminară, în pofida jurisprudenței unei instanțe superioare(5). Prin urmare, considerăm că este necesar în orice caz să se ofere un răspuns la problema de fond privind securitatea socială.

B –    Primul aspect: recunoașterea reciprocă a certificatelor E101

1.      Observații introductive

17.      Prin intermediul primei și al celei de a doua întrebări în cauza C-72/14 și prin intermediul celei de a doua întrebări în cauza C-197/14 – pe care le vom analiza împreună – instanțele de trimitere urmăresc, în esență, să afle dacă, presupunând că autoritățile unui stat membru au emis un certificat E101, din eroare, unei persoane asigurate, iar potrivit certificatului legislația în materie de securitate socială din statul membru respectiv este aplicabilă în cazul acestei persoane, autoritățile altui stat membru sunt obligate să recunoască certificatul în cauză, chiar dacă dispozițiile privind securitatea socială aplicabile persoanei asigurate menționate sunt coordonate de un instrument de drept internațional enumerat la articolul 7 din Regulamentul nr. 1408/71, în speță Acordurile cu privire la securitatea socială a navigatorilor de pe Rin. A doua întrebare în cauza C-72/14 sugerează că răspunsul ar putea să depindă de aspectul dacă emiterea certificatului E101 a fost accidentală sau intenționată.

18.      Domnii X și van Dijk, precum și guvernul ceh și Comisia au adoptat punctul de vedere potrivit căruia un certificat E101 emis de un stat membru în aceste împrejurări este obligatoriu pentru autoritățile altui stat membru. Doar guvernul olandez nu este de acord cu punctul de vedere menționat (guvernele german și elen nu abordează această primă problemă).

19.      După cum am precizat în introducere, se pare că elementul esențial al acestei prime probleme principale legate de securitatea socială este dacă derogarea permisă în temeiul articolului 7 din Regulamentul nr. 1408/71 „coordonează” și dispozițiile privind securitatea socială aplicabile persoanelor asigurate în raport cu anumite dispoziții internaționale. Comisia consideră în special că aceasta este situația. Comisia a ajuns astfel la concluzia că întrucât, în opinia sa, problema intră sub incidența regulamentului, se aplică și principiul recunoașterii reciproce.

20.      În ceea ce ne privește, nu suntem de acord cu acest punct de vedere.

21.      Este clar că problema dacă certificatele E101 trebuie să fie recunoscute depinde de aspectul dacă era de fapt posibilă emiterea lor în mod legal, aspect care, la rândul său, depinde de aplicabilitatea Regulamentului nr. 1408/71. Totuși, înainte de a începe demersul analitic, este important să arătăm foarte clar ce anume nu i s-a solicitat Curții să stabilească.

22.      În primul rând, Curții nu i s-a cerut să precizeze care sunt dispozițiile privind securitatea socială aplicabile efectiv domnilor X și van Dijk – adică să stabilească dacă în privința lor se aplică dreptul luxemburghez sau dreptul olandez. Acest lucru este logic, întrucât Acordurile cu privire la navigatorii de pe Rin (dacă ar fi aplicabile) și în special articolul 11 alineatul (2) nu sunt acte ale instituțiilor Uniunii pe care Curtea are competența să le interpreteze(6).

23.      În al doilea rând, pentru același motiv și totodată având în vedere jurisprudența constantă potrivit căreia instanțele naționale trebuie să colecteze și să analizeze toate faptele relevante și să aplice legislația în cazul lor, Curtea nu poate stabili dacă domnul X și domnul van Dijk sunt de fapt navigatori de pe Rin. Prin urmare, răspunsul său va trebui să se bazeze pur și simplu pe presupunerea că au această calitate – sub rezerva verificării acestui aspect de către instanța de trimitere(7).

24.      Având în vedere cele de mai sus, răspunsul la întrebarea pe fond privind securitatea socială, în opinia noastră, decurge dintr-o interpretare adecvată a articolelor 6 și 7 din Regulamentul nr. 1408/71 coroborate cu jurisprudența Curții.

2.      Apreciere

a)      Aplicabilitatea Regulamentului nr. 1408/71

25.      Potrivit unei jurisprudențe constante, cu privire la persoanele și la problemele din domeniul său de aplicare și sub rezerva anumitor dispoziții, articolul 6 din Regulamentul nr. 1408/71 înlocuiește dispozițiile oricărei convenții de securitate socială încheiate între două sau mai multe state membre (sau între două sau mai multe state membre și una sau mai multe țări terțe în cazul situației interne dintre statele membre). Această înlocuire are caracter imperativ și nu permite nicio excepție, în afara cazurilor menționate de regulament(8).

26.      În cazul de față, articolul 7 din Regulamentul nr. 1408/71 detaliază anumite excepții dintre cele menționate mai sus. Mai concret, articolul 7 alineatul (2) prevede că, fără a aduce atingere articolului 6, anumite tratate (printre care Acordurile cu privire la navigatorii de pe Rin) „continuă să se aplice”. Este util de reținut că potrivit jurisprudenței Curții, atunci când o dispoziție a unui tratat internațional îndeplinește cerințele de la articolul 7, ea „rămâne deplin aplicabilă în pofida adoptării Regulamentului nr. 1408/71 și […] continuă să producă efecte în privința tuturor situațiilor pe care le vizează”(9).

27.      Curtea nu a interpretat anterior articolul 7 alineatul (2) litera (a) din Regulamentul nr. 1408/71. Mai mult, jurisprudența referitoare la articolul 7 alineatul (2) din regulament și în special la efectul comun al articolului 6 și al articolului 7 alineatul (2) litera (c)(10) în cazul convențiilor bilaterale încheiate între statele membre(11) nu pare să fi acordat vreo importanță faptului că Regulamentul nr. 1408/71 însuși conține „clauzele privind alegerea legislației aplicabile” – acest aspect pur și simplu nu pare să fi făcut obiectul unui contencios. Cu toate acestea, două hotărâri prezintă o oarecare importanță.

28.      În Hotărârea Grana-Novoa(12) – Curtea a statuat că acele convenții în domeniul securității sociale încheiate între un singur stat membru și una sau mai multe țări terțe nu intră în sfera de aplicare a Regulamentului nr. 1408/71. Ar fi greșit însă să se interpreteze hotărârea respectivă în sensul că, a contrario, convențiile încheiate între cel puțin două state membre (și, eventual, una sau mai multe țări terțe în ceea ce privește relațiile dintre statele membre) intră întotdeauna în sfera sa de aplicare. Astfel, în decizia menționată, Curtea a precizat că regulamentul „conține în mod expres anumite rezerve cu privire la aplicarea sa în cazul convențiilor încheiate între două sau mai multe state membre”(13). Atunci când se aplică o asemenea rezervă, este greu să vedem vreo diferență între tipurile de convenții menționate anterior.

29.      Mai mult, Hotărârea Callemeyn(14) privește o situație specială care implică, printre altele, articolul 7 alineatul (1) litera (b) din Regulamentul nr. 1408/71. Această dispoziție prevede că regulamentul nu aduce atingere obligațiilor care decurg din acordurile europene interimare privind securitatea socială din 11 decembrie 1953 încheiate între statele membre și Consiliul Europei. Întrucât chiar acordul multilateral respectiv a permis derogări în cazul în care ele generează o situație mai favorabilă pentru cei îndreptățiți, Curtea a statuat că aplicarea Regulamentului nr. 1408/71 nu este contrară articolului 7 alineatul (1) litera (b) în măsura în care aceasta este situația(15). Prin urmare, se poate spune cel mult că acordurile europene interimare privind securitatea socială au determinat aplicarea regulamentului, iar nu invers.

30.      Totuși, în sprijinul punctului său de vedere, Comisia face referire la Hotărârea Torrekens(16). În hotărârea respectivă, Curtea a afirmat că predecesorul Regulamentului nr. 1408/71, și anume Regulamentul nr. 3(17), „continuă să se aplice în măsura în care aceste convenții nu împiedică aplicarea sa”. Comisia a dedus de aici că, astfel, Curtea ar fi confirmat un principiu privind aplicarea combinată a normelor din Regulamentul nr. 1408/71 și a celor din tratatele internaționale aplicabile.

31.      Totuși, chiar presupunând că raționamentul Curții din Hotărârea Torrekens – care privește o dispoziție similară din Regulamentul nr. 3 – ar trebui să fie extins asupra articolelor 6 și 7 din Regulamentul nr. 1408/71, avem dubii că aceasta ar trebui să aibă efectul sugerat de Comisie. Dacă un certificat E101 emis în temeiul Regulamentului nr. 1408/71 ar preciza o reglementare diferită de cea aplicabilă potrivit Acordurilor cu privire la navigatorii de pe Rin, cu siguranță că acordurile respective ar împiedica aplicarea Regulamentului nr. 1408/71. În schimb, nu vedem cum ar fi compromis efectul util al Regulamentului nr. 1408/71 dacă statele membre ar avea dreptul să nu recunoască certificatele E101 emise în împrejurări reglementate de o anumită convenție de securitate socială neafectată de regulamentul menționat.

32.      Nu ne convinge nici argumentul Comisiei potrivit căruia Acordurile cu privire la navigatorii de pe Rin sunt încă aplicabile numai în virtutea articolului 7 alineatul 2 litera (a) din Regulamentul nr. 1408/71. Deși acest argument este fără îndoială corect din punct de vedere formal, metaforic vorbind, este ca și cum am intra pe ușă doar pentru a ieși imediat pe fereastră. În opinia noastră, acest fapt ține mai mult de tehnica legislativă și nu ar trebui să aibă o importanță decisivă.

33.      Pentru a demonstra ideea menționată, vom utiliza un exemplu. Dacă presupunem că, în procedurile comerciale transnaționale, o convenție privind legea aplicabilă cum este Convenția de la Roma privind legea aplicabilă obligațiilor contractuale(18) trebuie să determine legislația aplicabilă, aceasta nu înseamnă că, după stabilirea legislației naționale aplicabile, principiile generale de drept internațional continuă să se aplice la soluționarea pe fond a litigiului în curs. Pentru a continua exemplul prezentat – dar utilizând acum Regulamentul nr. 593/2008(19) – aceeași logică impune ca, odată ce a fost stabilită o legislație internă indicată de regulamentul respectiv, aceasta să nu conducă la aplicarea ulterioară a principiilor generale ale dreptului Uniunii în litigiul în curs. În consecință, faptul că alegerea legii este guvernată de un regulament este, așadar, irelevant.

34.      În sfârșit, interpretarea pe care o propunem pare să fie confirmată de comparația cu regimul stabilit de Regulamentul nr. 883/2004(20) (deși regulamentul respectiv nu este aplicabil ratione temporis). Articolul 8 din regulamentul respectiv („Relațiile dintre prezentul regulament și alte instrumente de coordonare”) a unificat articolele 6 și 7 din Regulamentul nr. 1408/71, dar cu o diferență importantă: convențiile multilaterale enumerate la articolul 7 alineatul (1) și la alineatul (2) literele (a) și (b) din Regulamentul nr. 1408/71 au dispărut. În schimb, articolul 16 alineatul (1) din Regulamentul nr. 883/2004 („Derogări de la articolele 11-15”) prevede că două sau mai multe state membre, autoritățile competente ale acestor state membre sau organismele desemnate de aceste autorități pot prevedea derogări de la articolele 11-15 de comun acord, în interesul anumitor persoane sau categorii de persoane. După cum a remarcat Comisia în observațiile sale, statele membre care sunt și părți contractante la Acordurile cu privire la navigatorii de pe Rin au încheiat un asemenea acord(21). Această evoluție legislativă indică faptul că, de acum încolo, coordonarea realizată de Acordurile cu privire la navigatorii de pe Rin ar putea foarte bine să intre sub incidența titlului II din Regulamentul nr. 883/2004 („Stabilirea legislației aplicabile”).

35.      Totuși, Comisia susține că rezultatul în temeiul Regulamentului nr. 883/2004 ar fi fost același ca cel anterior, în temeiul Regulamentului nr. 1408/71. Deși se poate ridica în mod legitim problema dacă Regulamentul nr. 883/2004 menține statu-quoul sau modifică regimul anterior în această privință, considerăm că este semnificativ faptul că statele membre menționate anterior nu puteau înainte să invoce articolul 17 din Regulamentul nr. 1408/71, care este redactat cvasiidentic cu articolul 16 din Regulamentul nr. 883/2004. Astfel, în cazul în care Curtea va adopta punctul de vedere potrivit căruia regimul stabilit în Regulamentul nr. 883/2004 doar confirmă statu-quoul, cauzele în curs de soluționare ar trebui, având în vedere argumentația prezentată mai jos, să fie tratate în același mod ca și cauzele care se încadrează în domeniul de aplicare al titlului II din Regulamentul nr. 1408/71(22). Aceasta ar atrage aplicarea principiilor derivate din Hotărârea FTS(23), iar răspunsul la întrebările preliminare (astfel cum au fost reformulate) ar trebui în aceste împrejurări să fie afirmativ.

36.      Totuși, suntem de părere în principal că, plecând de la premisa că domnii X și van Dijk sunt navigatori de pe Rin, ei nu intră sub incidența Regulamentului nr. 1408/71.

b)      Consecințe pentru certificatele E101

37.      Poziția pe care o adoptăm cu privire la domeniul de aplicare al Regulamentului nr. 1408/71 ne determină să propunem să se răspundă instanțelor de trimitere că sunt lipsite de efecte juridice certificatele E101 emise de autoritățile luxemburgheze și care stabilesc că legislația luxemburgheză în materie de securitate socială este aplicabilă domnilor X și van Dijk.

38.      Astfel, Uniunea se bazează pe norme de drept. Principiul de atribuire a competențelor, care face parte din structura constituțională a Uniunii Europene, este de o maximă importanță. Atunci când o instituție sau o agenție a Uniunii nu deține competența legală, orice „acte” pe care le adoptă în domeniul respectiv nu au caracter obligatoriu. Același lucru este valabil dacă autoritățile statelor membre sunt responsabile de asigurarea aspectelor practice ale administrării politicii Uniunii și dacă măsurile pe care le iau sunt adoptate potrivit normelor Uniunii. Aceasta este situația în cazul de față, întrucât certificatele aflate în discuție în prezentele cauze au fost emise de autoritățile luxemburgheze competente în conformitate cu Regulamentul nr. 1408/71 și cu Regulamentul nr. 574/72(24) pentru a stabili dispozițiile privind securitatea socială aplicabile.

39.      Pentru același motiv și drept răspuns la a doua întrebare în cauza C-72/14, aspectul dacă autoritatea care a emis certificatul E101 a procedat astfel din motive practice sau din alte motive în opinia noastră nu prezintă importanță.

40.      Prin urmare, suntem de acord cu guvernul olandez că certificatele E101 emise în împrejurările cauzelor în curs de soluționare nu produc efecte obligatorii. Hotărârea FTS(25), care a abordat și refuzul unei autorități competente a unui stat membru de a recunoaște un certificat E101 emis de autoritățile altui stat membru, nu modifică această concluzie. În cauza menționată, dezacordul se limita la problema de a determina dispoziția cuprinsă în titlul II din Regulamentul nr. 1408/71, care stabilește în mod corespunzător legislația în materie de securitate socială aplicabilă lucrătorilor respectivi – adică în cadrul domeniului de aplicare al coordonării realizate în temeiul regulamentului.

41.      Pe acest temei, propunem ca răspunsul Curții la prima și la a doua întrebare în cauza C-72/14 și la a doua întrebare în cauza C-197/14 să fie că, în situația în care autoritățile unui singur stat membru au emis unei persoane asigurate un certificat E101 care stabilește că legislația în materie de securitate socială a statului membru respectiv este aplicabilă persoanei menționate, dar legislația în materie de securitate socială aplicabilă nu se coordonează în mod adecvat cu Acordurile cu privire la securitatea socială a navigatorilor de pe Rin – aspect a cărui verificare revine instanțelor de trimitere – articolul 7 alineatul (2) litera (a) din Regulamentul nr. 1408/71 trebuie să fie interpretat în sensul că nu impune autorităților altui stat membru să recunoască acest certificat.

c)      Considerații în subsidiar

42.      În cazul în care Curtea nu este de acord cu poziția noastră privind domeniul de aplicare al Regulamentului nr. 1408/71, par a fi necesare anumite observații suplimentare.

43.      Chiar dacă articolele 6 și 7 din Regulamentul nr. 1408/71 trebuie să fie interpretate în sensul că supremația (sau aplicabilitatea) Acordurilor cu privire la navigatorii de pe Rin decurge chiar din regulamentul respectiv și că, în consecință, regulamentul este de asemenea aplicabil, importanța acestui aspect este discutabilă. Astfel, articolul 7 prevede că Acordurile cu privire la navigatorii de pe Rin trebuie să se aplice în continuare. În acest sens, este îndoielnic că principiul recunoașterii reciproce a certificatelor E101, astfel cum este stabilit în Hotărârea FTS(26), schimbă această concluzie.

44.      Cu siguranță, nu se poate presupune că un certificat incorect emis potrivit titlului II din Regulamentul nr. 1408/71 ar trebui să fie recunoscut automat atunci când materia este reglementată în mod adecvat de titlul I din regulamentul respectiv („Dispoziții generale”). Jurisprudența care a urmat Hotărârii FTS nu a abordat o asemenea situație(27). Curtea a stabilit însă caracterul subsidiar al titlului II din Regulamentul nr. 1408/71(28). Este adevărat că un certificat E101, în măsura în care instituie o prezumție privind corectitudinea conținutului său, este obligatoriu pentru instituțiile statului membru gazdă(29). Totuși, Curtea a precizat de asemenea că prezumția aferentă unei declarații certificate emise de instituția competentă a unui stat membru nu se extinde în mod necesar asupra aspectelor aflate în afara domeniului de aplicare al titlului II din regulament (deși, desigur, un certificat E101 nu este folosit de regulă în astfel de scopuri)(30).

45.      În cauzele în curs de soluționare, certificatele E101 au fost emise de autoritățile competente luxemburgheze, care au stabilit că sistemul de securitate socială luxemburghez este aplicabil domnilor X și van Dijk. Autoritățile competente olandeze nu sunt de acord. Comisia afirmă că, potrivit informațiilor de care dispune, părțile contractante la Acordurile cu privire la navigatorii de pe Rin emit, din motive practice, certificate E101 care stabilesc legislația în materie de securitate socială aplicabilă, deoarece nu există niciun formular în acest scop(31). Totuși, întrucât Curtea trebuie să își întemeieze răspunsul pe premisa că cei doi domni sunt navigatori de pe Rin – aspect pe care Comisia nu îl contestă – și nu are competența de a soluționa litigiile dintre părțile contractante legate de interpretarea corectă a Acordurilor cu privire la navigatorii de pe Rin (a se vedea punctele 22 și 23 de mai sus), se poate reține în cadrul prezentei proceduri că titlul II din Regulamentul nr. 1408/71 nu se aplică. Astfel, certificatelor luxemburgheze nu ar trebui să li se acorde mai multă importanță decât oricărei alte declarații certificate emise de instituția competentă a unui stat membru cu privire la un aspect care nu intră sub incidența titlului II al regulamentului. Posibilitatea ca o asemenea declarație să îmbrace, din motive practice, forma unui certificat E101 nu ar trebui să umbrească acest aspect.

46.      În consecință, în cazul în care Curtea consideră că problema intră sub incidența Regulamentului nr. 1408/71, vom susține răspunsul propus mai sus la punctul 41.

C –    Al doilea aspect: limitele teoriei „actului clar”

1.      Observații introductive

47.      Prima întrebare în cauza C-197/14 ridică probleme importante legate de teoria „actului clar”. Dat fiind extinsa literatură de specialitate referitoare la acest subiect, teoria respectivă nu mai are nevoie de introducere. În cazul de față, Curții i s-a solicitat să interpreteze, în mod special, cerința potrivit căreia „instanța națională trebuie să fie convinsă că acest aspect se impune într-un mod la fel de evident instanțelor din celelalte state membre și Curții de Justiție”(32). Principala problema ridicată de Hoge Raad este următoarea: este imposibil ca o instanță supremă să recurgă la teoria „actului clar” atunci când o instanță de nivel inferior din același stat membru a adresat Curții o întrebare preliminară identică sau similară privind dreptul Uniunii?

48.      Hoge Raad se teme că un răspuns afirmativ la prima întrebare în cauza C-197/14 ar însemna ca instanța supremă a unui stat membru care dorește să anuleze hotărârea unei instanțe inferioare întrucât interpretează dreptul Uniunii în mod diferit de instanța inferioară respectivă ar fi obligată totodată în fiecare caz să afle poziția Curții în această privință.

49.      Domnul van Dijk afirmă că cerințele teoriei „actului clar” nu sunt îndeplinite în procedura principală. Totuși, în opinia sa, este suficient ca o instanță supremă să aștepte răspunsul Curții la cererea de decizie preliminară formulată de o instanță inferioară. Guvernul elen și Comisia sunt de acord, în esență, cu punctul său de vedere.

50.      Potrivit guvernului olandez, simplul fapt că o instanță a unui stat membru a solicitat Curții îndrumări nu înseamnă în mod automat că există „îndoieli rezonabile” în sensul jurisprudenței. Guvernul german, care este, în esență, de acord, susține, în plus, că ar trebui să fie luată în considerare calitatea punctului de vedere adoptat de instanța inferioară referitor la interpretare și că ar fi inacceptabil ca o poziție vădit incorectă a instanței inferioare să poată anihila eficiența procedurală dobândită prin teoria „actului clar”.

51.      Reamintim de la început că obiectivul concret al articolului 267 al treilea paragraf TFUE este evitarea formării, într-un stat membru, a unei jurisprudențe naționale care să nu corespundă normelor din dreptul Uniunii(33). Acesta se reflectă în modul de redactare a articolului 267 al treilea paragraf TFUE, care, la nivel textual, lasă puțin spațiu de manevră instanțelor supreme.

52.      Totuși, Hotărârea Cilfit și alții(34) a oferit instanțelor naționale supreme – cum sunt instanțele supreme responsabile de aplicarea descentralizată a dreptului Uniunii(35) – posibilitatea ca, în anumite condiții, să își asume responsabilitatea de a soluționa o problemă care ține de dreptul Uniunii.

53.      La prima vedere, condițiile pe care le presupune teoria „actului clar” reclamă curaj. Principala cerință ca „aplicarea corectă a dreptului [Uniunii] [să fie] atât de evidentă încât să nu lase loc niciunei îndoieli rezonabile privind modul în care trebuie să fie soluționată problema ridicată” nu este vag formulată. Mai mult, această cerință prezintă două aspecte. În primul rând, instanța națională supremă „trebuie să fie convinsă că aspectul se impune într-un mod la fel de evident instanțelor din celelalte state membre și Curții de Justiție”. În al doilea rând, trebuie să se țină cont de trăsăturile caracteristice ale dreptului Uniunii(36). Aceasta l-a determinat pe un doctrinar să declare, la scurt timp după nașterea teoriei „actului clar”, că este „extraordinar de restrictivă” și o „mișcare tactică” și un instrument utilizat „pentru a spori și a consolida controlul [Curții]”(37).

54.      Chiar și din interiorul Curții, modul de redactare a Hotărârii Cilfit și alții(38) a fost descris ca fiind „neclar”(39).Totuși, au fost exprimate critici chiar mai ample în legătură cu obligația de trimitere preliminară ca atare, care încadrează teoria „actului clar” și în lumina căreia ar trebui să fie înțeleasă această teorie. De exemplu, este bine cunoscut faptul că avocatul general Jacobs, într-o cauză în care s-a ridicat problema dacă anumite articole de îmbrăcăminte pentru femei trebuiau să fie clasificate în scopuri vamale ca fiind pijamale, a propus reformarea radicală a obligației respective prin exercitarea unui mai mare autocontrol din partea Curții(40). Avocatul general Ruiz-Jarabo Colomer a mers atât de departe încât a comparat obligația de trimitere preliminară cu legenda lui Sisif(41). În schimb, deși a recunoscut că nu sunt infailibile criteriile teoriei „actului clar”, avocatul general Tizzano a susținut menținerea teoriei în forma actuală(42).

55.      Dintr-o perspectivă mai largă, multe dintre rezervele privind obligația strictă de trimitere preliminară au fost din fericire înlăturate cu timpul. Pentru a utiliza o ordine cronologică, chiar cu mult înainte de Hotărârea Cilfit și alții(43), Curtea s-a grăbit să clarifice faptul că articolul 267 al treilea paragraf TFUE are limitele sale. În Hotărârea Da Costa și alții, care se referă în special la situațiile în care întrebarea este „identică în esență cu o întrebare care a făcut deja obiectul unei decizii preliminare într-o cauză similară”, Curtea a statuat că autoritatea deciziilor sale „poate să priveze obligația [de trimitere preliminară] de cauza sa, iar astfel să o golească de conținut”(44), recunoscând astfel valoarea juridică a precedentului. Totuși, aceasta nu este singura hotărâre pronunțată înainte de Hotărârea Cilfit și alții, care cuprinde o interpretare judicioasă a obligației respective(45).

56.      În plus, după cum se știe, atunci când avocatul general Capotorti a avertizat Curtea câțiva ani mai târziu împotriva atenuării obligației de trimitere preliminară prin recunoașterea, în dreptul Uniunii, a teoriei „actului clar”(46), Curtea nu a fost de acord.

57.      O ultimă hotărâre(47) stă mărturie pentru faptul că obligația de trimitere preliminară a fost temperată – s-ar putea spune erodată – încet, dar sigur de-a lungul timpului. În Hotărârea Intermodal Transports, Curtea a confirmat punctul de vedere potrivit căruia faptul că autoritățile administrative ar putea îmbrățișa un punct de vedere diferit cu privire la abordarea adecvată care trebuie adoptată într-o cauză aflată în curs de soluționare înaintea unei instanțe supreme nu exclude posibilitatea de a invoca teoria „actului clar”(48).

58.      Este adevărat însă că, în privința controlului validității actelor adoptate de instituțiile Uniunii, Curtea nu a fost la fel de flexibilă. În pofida opiniei ferme a avocatului general, Curtea a statuat în Hotărârea Gaston Schul că motivele pentru care o instanță supremă națională poate fi scutită de obligația care îi revine potrivit articolului 267 al treilea paragraf TFUE nu includ întrebările legate de validitatea actelor Uniunii(49). Aceasta a fost situația, deși, într-o cauză anterioară, Curtea a considerat nevalide niște dispoziții similare ale unui act comparabil din dreptul Uniunii.

59.      Acestea fiind spuse, vom analiza acum întrebarea adresată Curții de Hoge Raad.

2.      Apreciere

a)      „Actul clar” este exclus atunci când o instanță de nivel inferior din același stat membru a adresat Curții o întrebare similară?

60.      Având în vedere recalibrarea de-a lungul timpului a obligației de trimitere preliminară în temeiul articolului 267 al treilea paragraf TFUE, astfel cum a fost amintită mai sus, ne întrebăm dacă nu ar fi oportună, în acest moment, realizarea unei clarificări a teoriei „actului clar” de către Curte.

61.      Personal, adoptăm în mod ferm punctul de vedere potrivit căruia nu este interzisă invocarea de către o instanță supremă națională a teoriei „actului clar” pentru simplul fapt că o instanță de nivel inferior din același stat membru a adresat Curții de Justiție o întrebare preliminară privind un aspect identic sau similar. Există trei premise care stau la baza acestuia.

62.      În primul rând, din punct de vedere structural, contextul în care a fost pronunțată Hotărârea Cilfit și alții s-a schimbat radical. În 1982, Comunitățile Economice Europene erau formate din 10 state membre cu 7 limbi de lucru oficiale. În anul 2015, Uniunea Europeană este însă o uniune mai sofisticată, cu peste 28 de sisteme juridice, 24 de limbi de lucru oficiale, domenii de competență mult mai vaste și, ca o inovație clară adusă de Tratatul de la Lisabona, un accent mai mare pe rolul instanțelor (supreme) naționale în temeiul articolului 19 alineatul (2) TUE. Dacă am adopta o interpretare rigidă a jurisprudenței, constatarea unei situații „reale” de „act clar” ar părea, în cel mai bun caz, la fel de probabilă ca întâlnirea cu un unicorn.

63.      În al doilea rând, a evoluat și sistemul de control și echilibrare legat de articolul 267 al treilea paragraf TFUE. Comisia recunoaște obligația de a supraveghea modul în care instanțele supreme naționale utilizează teoria „actului clar”(50). Mai mult, Hotărârea Cilfit și alții a fost pronunțată cu aproape un deceniu înaintea Hotărârii Francovich și alții(51). Hotărârea Köbler(52) a fost pronunțată după peste 20 de ani. În prezent, Curtea(53) – și Curtea Europeană a Drepturilor Omului(54) – sunt sesizate în mod regulat cu proceduri având ca obiect o presupusă omisiune a realizării unei trimiteri preliminare în temeiul articolului 267 al treilea paragraf TFUE.

64.      În al treilea rând, adevărul este că instanțele supreme naționale nu exclud (explicit sau implicit) în practică aplicarea teoriei „actului clar” chiar și atunci când deciziile care au fost atacate – sau atunci când o minoritate a completului de judecată – exprimă diferențe de opinie(55). Având în vedere cele de mai sus, considerăm că nu ar fi înțelept din partea Curții să adopte cea mai strictă interpretare în privința conținutului condițiilor aferente teoriei respective. Acționând astfel, ar putea intra în contradicție atât cu realitatea, cât și cu spiritul de cooperare ce caracterizează relația dintre Curtea de Justiție și instanțele (supreme) naționale.

65.      Revenind la cauza aflată în curs de soluționare, Curții nu i s-a solicitat să clarifice noțiunile „îndoială” (și cu atât mai puțin „îndoială rezonabilă”) sau „caracter evident”. Rezultă cu claritate din conținutul deciziei de trimitere în cauza C-197/14 că Hoge Raad nu are niciun dubiu cu privire la abordarea care trebuie adoptată în procedura cu care este sesizată(56). Curții i s-a solicitat pur și simplu să clarifice dacă faptul că o instanță inferioară exprimă anumite dubii înseamnă efectiv că o instanță supremă trebuie, pe cale de consecință, să aibă și ea dubii. Efectul ezitărilor instanței inferioare ar fi cel puțin acela că instanța supremă nu și-ar mai putea asuma responsabilitatea pentru a soluționa ea însăși o problemă de drept al Uniunii.

66.      Totuși, după cum a afirmat anterior avocatul general Stix-Hackl, caracterul evident al unei interpretări corecte nu este contrazis în general de faptul că o dispoziție se poate interpreta în două moduri(57).

67.      Expresia „instanța națională trebuie să fie convinsă că acest aspect se impune într-un mod la fel de evident instanțelor din celelalte state membre și Curții de Justiție” ar trebui să fie interpretată în aceeași lumină ca celelalte criterii enumerate de Curte în Hotărârea Cilfit și alții (a se vedea punctul 53 de mai sus). Astfel, această cerință nu poate fi interpretată în sens absolut. Dimpotrivă, ea ar trebui interpretată în sensul că instanța de ultim grad care se pronunță asupra aspectului respectiv trebuie să aibă convingerea intimă că și altă instanță ar fi de aceeași opinie. Considerăm că împrejurările menționate la punctele 16-20 din Hotărârea Cilfit și alții constituie un „set de instrumente” pentru a stabili dacă ar putea sau nu ar putea să existe o îndoială rezonabilă. Ele trebuie să fie considerate semnale de avertizare mai degrabă decât criterii stricte și, interpretate corect, sunt doar expresia bunului simț(58). Astfel, spre deosebire de anumiți doctrinari(59), nu putem interpreta Hotărârea Cilfit și alții în sensul că îndoiala rezonabilă poate fi măsurată în mod obiectiv doar arătând diferențele de interpretare din rândul magistraților. Astfel, Hotărârea Cilfit și alții privea o situație în care o instanță supremă națională a întrebat Curtea dacă este posibil să nu existe obligația de a adresa Curții de Justiție o întrebare preliminară privind dreptul Uniunii care nu a primit un răspuns. După ce a furnizat un răspuns de principiu afirmativ la întrebarea respectivă, Curtea a încercat apoi să elaboreze condițiile pe care le presupune acesta, astfel încât să se prevină apariția unor litigii. Pe de altă parte, Hotărârea Cilfit și alții nu cuprinde nicio referire la modul în care trebuie să se acționeze dacă apare efectiv o controversă judiciară precum în cauzele aflate în curs de soluționare.

68.      În acest sens, considerăm că este mai puțin important dacă potențiala controversă ar proveni de la o instanță din alt stat membru sau de la o instanță din același stat membru. În fond, Curtea a subliniat „riscul apariției unor divergențe în deciziile judecătorești din cadrul Comunității”(60), care – având în vedere scopul special al articolului 267 al treilea paragraf TFUE de a preveni apariția în orice stat membru a unei jurisprudențe naționale care nu este în concordanță cu normele din dreptul Uniunii – ar include, a priori, și interiorul aceluiași stat. De fapt, un punct de vedere diferit nu ar avea prea mult sens în cazul statelor membre care au în compunere părți cu sisteme juridice diferite aplicabile cum este Regatul Unit. În plus, deși este adevărat că nu sunt tratate la fel în contextul articolului 267 TFUE, pare oportună adoptarea unei abordări coerentă în raportul dintre instanțele naționale de nivel inferior și instanțele supreme: dacă o instanță inferioară nu este obligată să respecte decizia unei instanțe supreme naționale pe care o consideră incompatibilă cu dreptul Uniunii(61), de ce ar trebui instanța supremă să fie obligată să țină cont de o diferență de opinie exprimată de o instanță inferioară?

69.      Astfel, în esență, opinia noastră este următoarea: dacă o instanță supremă națională este suficient de sigură în privința propriei interpretări pentru a-și asuma responsabilitatea (și eventual culpa) pentru soluționarea unei probleme de drept al Uniunii fără sprijinul Curții de Justiție, ea ar trebui să aibă dreptul să facă acest lucru. Dar, într-o astfel de situație, există un inconvenient: perspectiva formulării unei acțiuni în justiție împotriva statului membru în care se află instanța supremă pentru omisiunea de trimitere preliminară și/sau pentru aplicarea incorectă a dreptului Uniunii. Acesta este un risc pe care instanța respectivă trebuie să și-l asume singură(62).

b)      Există obligația de a aștepta rezultatul cererii de decizie preliminară formulate de instanța inferioară?

70.      Deși nu suntem de acord că dubiile exprimate de o instanță inferioară din același stat membru exclud posibilitatea aplicării teoriei „actului clar”, prima întrebare adresată de Hoge Raad, astfel cum este formulată, menționează posibilitatea ca ea însăși să fie obligată să adreseze Curții o întrebare preliminară sau să fie obligată să aștepte rezultatul unei proceduri independente de pronunțare a unei decizii preliminare care a fost deja inițiată printr-o cerere formulată de o instanță inferioară privind – presupunem – în esență, aceeași problemă de drept al Uniunii.

71.      O asemenea situație prezintă anumite particularități. Desigur, este posibil ca instanța supremă să adopte, în pofida cererii de decizie preliminară formulate de instanța inferioară, punctul de vedere potrivit căruia nu există nicio îndoială rezonabilă în ceea ce privește abordarea corectă și nu este necesar să aștepte cu răbdare din partea Curții o decizie în acest sens, ceea ce poate să implice trecerea unei perioade considerabile. Putem înțelege un astfel de punct de vedere.

72.      Cu toate acestea, este o problemă deschisă dacă, în asemenea împrejurări, datoria instanțelor supreme naționale de a acționa în spiritul unei cooperări loiale cu Curtea de Justiție, astfel cum este consacrată la articolul 4 alineatul (3) TUE, ar putea totuși să impună instanței supreme să aștepte decizia Curții. Motivul este că, chiar dacă ar fi puțin probabil ca o aplicare judicioasă a teoriei „actului clar” să fie văzută în mod diferit la Luxemburg, acest risc nu poate fi complet exclus.

73.      Principiul cooperării loiale nu furnizează însă un temei juridic clar pentru a deduce că există o astfel de obligație de a aștepta rezultatul procedurii aflate înaintea Curții. În fond, este posibil, printre altele, ca întrebarea adresată de instanța inferioară să se afle în mod evident în afara competenței Curții sau să fie declarată vădit inadmisibilă, de exemplu, pentru neîndeplinirea cerințelor minime stabilite în Regulamentul de procedură. De asemenea, litigiul ar putea fi soluționat pe cale amiabilă în timpul desfășurării procedurii înaintea Curții. Prin urmare, este clar că impunerea suspendării procedurii de către instanța supremă ar risca să compromită eficiența procedurală, precum și administrarea promptă a justiției. Cu toate acestea, având în vedere Hotărârea Köbler, nu excludem posibilitatea ca uneori să fie mai oportună așteptarea deciziei Curții.

IV – Concluzie

74.      În lumina considerațiilor anterioare, propunem Curții să răspundă la întrebările preliminare adresate de Gerechtshof te ’s-Hertogenbosch și de Hoge Raad (Țările de Jos) după cum urmează:

„–      În situațiile în care autoritățile unui stat membru au emis unei persoane asigurate un certificat E101 care stabilește că legislația în materie de securitate socială a statului membru respectiv este aplicabilă persoanei în cauză, dar legislația în materie de securitate socială aplicabilă nu se coordonează în mod adecvat cu Acordul din 27 iulie 1950 cu privire la securitatea socială a navigatorilor de pe Rin, revizuit la 13 februarie 1961 și revizuit ulterior la 30 noiembrie 1979 (aspect a cărui verificare revine instanțelor de trimitere), articolul 7 alineatul (2) litera (a) din Regulamentul (CEE) nr. 1408/71 al Consiliului din 14 iunie 1971 privind aplicarea regimurilor de securitate socială în raport cu lucrătorii salariați, cu lucrătorii care desfășoară activități independente și cu membrii familiilor acestora care se deplasează în cadrul Comunității trebuie să fie interpretat în sensul că nu impune autorităților unui alt stat membru să recunoască certificatul menționat.

–        O instanță supremă care consideră că aplicarea corectă a dreptului Uniunii în cazul unui aspect asupra căruia trebuie să se pronunțe este atât de evident încât nu lasă loc niciunei îndoieli rezonabile nu este obligată, potrivit articolului 267 al treilea paragraf TFUE, să adreseze Curții de Justiție o întrebare preliminară doar pentru motivul că o instanță de nivel inferior din același stat membru a formulat o cerere de decizie preliminară cu privire la aceeași problemă de drept al Uniunii.”

1 – Limba originală: engleza.

2 – Regulamentul Consiliului din 14 iunie 1971 privind aplicarea regimurilor de securitate socială în raport cu lucrătorii salariați, cu lucrătorii care desfășoară activități independente și cu membrii familiilor acestora care se deplasează în cadrul Comunității (JO L 149, p. 2, Ediție specială, 05/vol. 1, p. 26), cu modificările ulterioare.

3 – Acordul din 27 iulie 1950 cu privire la securitatea socială a navigatorilor de pe Rin, revizuit la 13 februarie 1961 și revizuit ulterior la 30 noiembrie 1979.

4 – Decizia de trimitere din cauza C-72/14 face referire atât la o entitate denumită „AAA”, cât și la una denumită „AAAA”; pare să fie o simplă eroare.

5 – A se vedea în acest sens Hotărârea Elchinov, C-173/09, EU:C:2010:581, punctul 27 și jurisprudența citată.

6 – A se vedea printre altele Hotărârea Torrekens (28/68, EU:C:1969:17, punctul 6); prin comparație, a se vedea și Hotărârea Brusse (101/83, EU:C:1984:187, punctul 11). Totuși, Comisia susține că domnii X și van Dijk sunt supuși legislației luxemburgheze, indiferent dacă această apreciere se bazează pe Acordurile cu privire la navigatorii de pe Rin sau pe Regulamentul nr. 1408/71.

7 – Gerechtshof te ‘s-Hertogenbosch reține că domnul X este navigator de pe Rin. Hoge Raad nu și-a precizat poziția în cazul domnului van Dijk.

8 – A se vedea Hotărârea Balazs și Casa Județeană de Pensii Cluj (C-401/13 și C-432/13, EU:C:2015:26, punctul 34 și jurisprudența citată).

9 – A se vedea Hotărârea Hoorn (C-305/92, EU:C:1994:175, punctul 10).

10 – Articolul 7 alineatul 2 litera (c) din Regulamentul nr. 1408/71 prevede că, fără a aduce atingere articolului 6, „unele dispoziții ale convențiilor în domeniul securității sociale pe care statele membre le-au încheiat anterior datei de la care se aplică prezentul regulament, în cazul în care ele sunt mai favorabile beneficiarilor sau dacă ele decurg din împrejurări istorice specifice și au un efect limitat în timp și dacă ele sunt prezentate în anexa III”, continuă să se aplice.

11 – A se vedea printre altele Hotărârile Walder (82/72, EU:C:1973:62), Rönfeldt (C-227/89, EU:C:1991:52), Hoorn (C-305/92, EU:C:1994:175), Thévenon (C-475/93, EU:C:1995:371), Naranjo Arjona și alții (C-31/96-C-33/96, EU:C:1997:475), Gómez Rodríguez (C-113/96, EU:C:1998:203); Thelen (C-75/99, EU:C:2000:608), Kaske (C-277/99, EU:C:2002:74), Martínez Domínguez și alții (C-471/99, EU:C:2002:523), Habelt și alții (C-396/05, C-419/05 și C-450/05, EU:C:2007:810), Landtová (C-399/09, EU:C:2011:415), Wencel (C-589/10, EU:C:2013:303) și Balazs și Casa Județeană de Pensii Cluj (C-401/13 și C-432/13, EU:C:2015:26).

12 – C-23/92, EU:C:1993:339, punctele 23-25.

13 – Ibidem, punctul 25 (sublinierea noastră). A se vedea și Hotărârea Walder (82/72, EU:C:1973:62, punctele 6 și 9).

14 – 187/73, EU:C:1974:57.

15 – Ibidem, punctele 18-21, decizie confirmată în Hotărârea Frascogna (157/84, EU:C:1985:243, punctul 13).

16 – 28/68, EU:C:1969:17.

17 – Regulamentul (CEE) nr. 3 al Consiliului din 25 septembrie 1958 privind securitatea socială a lucrătorilor migranți (JO 1964, p. 561).

18 – Deschisă spre semnare la Roma, la 19 iunie 1980 (JO L 266, p. 1).

19 – Regulamentul (CE) nr. 593/2008 al Parlamentului European și al Consiliului din 17 iunie 2008 privind legea aplicabilă obligațiilor contractuale (Roma I) (JO L 177, p. 6).

20 – Regulamentul (CE) nr. 883/2004 al Parlamentului European și al Consiliului din 29 aprilie 2004 privind coordonarea sistemelor de securitate socială (JO L 166, p. 1, Ediție specială, 05/vol. 7, p. 82, rectificare în JO 2004, L 200, p. 1). Acest regulament a abrogat și a înlocuit Regulamentul nr. 1408/71 cu efect de la data aplicării Regulamentului nr. 883/2004 (1 mai 2010).

21 – Acordul de derogare din 23 decembrie 2010 privind legislația aplicabilă navigatorilor de pe Rin, adoptat în temeiul articolului 16 alineatul (1) din Regulamentul nr. 883/2004.

22 – În Hotărârea Brusse (101/83, EU:C:1984:187), Curtea a statuat că un lucrător beneficiază de drepturi care derivă din Regulamentul nr. 1408/71 în ceea ce privește un acord bilateral încheiat în temeiul articolului 17 din acesta.

23 – C-202/97, EU:C:2000:75.

24 – Regulamentul (CEE) nr. 574/72 al Consiliului din 21 martie 1972 de stabilire a normelor de aplicare a Regulamentului (CEE) nr. 1408/71 privind aplicarea regimurilor de securitate socială în raport cu salariații și cu membrii familiilor acestora care se deplasează în interiorul Comunității (JO L 74, p. 1, cu modificările ulterioare).

25 – C-202/97, EU:C:2000:75.

26 – C-202/97, EU:C:2000:75.

27 – A se vedea Hotărârile Banks și alții (C-178/97, EU:C:2000:169), Herbosch Kiere (C-2/05, EU:C:2006:69) și Format Urządzenia i Montaże Przemysłowe (C-115/11, EU:C:2012:606).

28 – A se vedea în acest sens Hotărârea Bouman (C-114/13, EU:C:2015:81, punctul 35 și jurisprudența citată).

29 – A se vedea printre altele Hotărârea FTS (C-202/97, EU:C:2000:75, punctul 53).

30 – A se vedea în acest sens Hotărârea Bouman (C-114/13, EU:C:2015:81, punctele 25-27). În cauza respectivă, Comisia a susținut de asemenea fără succes că documentul aflat în discuție produce efecte obligatorii; a se vedea Concluziile avocatului general Szpunar prezentate în cauza Bouman (C-114/13, EU:C:2014:123, punctul 28). A se vedea și Hotărârea Adanez-veja (C-372/02, EU:C:2004:705, punctele 48 și 36).

31 – În mod evident, Curtea nu poate verifica această declarație. Totuși, am remarcat că Centrul Administrativ pentru Securitatea Socială a Navigatorilor de pe Rin a emis anumite formulare standard potrivit regimului instituit prin Acordurile cu privire la navigatorii de pe Rin. Formularele respective sunt anexate, printre altele, la Decizia nr. 2 din 2 martie 1989, la Decizia nr. 3 din 13 octombrie 1989 și la Decizia nr. 5 din 27 martie 1990 (înlocuită de Decizia nr. 7 din 26 iunie 2007). Toate aceste formulare și decizii pot fi descărcate de pe website-ul Comisiei Centrale pentru Navigația pe Rin (http://www.ccr-zkr.org).

32 – Hotărârea Cilfit și alții (283/81, EU:C:1982:335, punctul 16).

33 – A se vedea printre altele Hotărârile Hoffmann-Laroche (107/76, EU:C:1977:89, punctul 5) și Pedro IV Servicios (C-260/07, EU:C:2009:215, punctul 32).

34 – 283/81, EU:C:1982:335.

35 – A se vedea în acest sens Hotărârea Parfums Christian Dior (C-337/95, EU:C:1997:517, punctul 25) și Avizul 1/09 (EU:C:2011:123, punctele 84 și 85).

36 – Care sunt, potrivit Curții: diversitatea lingvistică în textele juridice, utilizarea terminologiei speciale și metode speciale de interpretare; a se vedea Hotărârea Cilfit și alții (283/81, EU:C:1982:335, punctele 16-20).

37 – A se vedea Rasmussen, H., „The European Court’s Acte Clair Strategy in C.I.L.F.I.T. Or: Acte Clair, of Course! But What does it Mean?”, în 9 EL Rev. (1984), p. 242 și 243.

38 – 283/81, EU:C:1982:335.

39 – A se vedea Concluziile avocatului general Stix-Hackl prezentate în cauza Intermodal Transports (C-495/03, EU:C:2005:215, punctul 84). Fostul judecător Edward a utilizat expresia „nu este ideal”; a se vedea Edward, D., „CILFIT and Foto-Frost in their Historical and Procedural Context”, în Maduro, M., și Azoulai, L. (eds.): The Past and Future of UE Law. The Classics of UE Law Revisited on the 50th Anniversary of the Rome Treaty 2010, Hart, 2010, p. 179.

40 – A se vedea Concluziile avocatului general Jacobs prezentate în cauza Wiener SI (C-338/95, EU:C:1997:352, în special punctele 18-21).

41 – A se vedea Concluziile avocatului general Ruiz-Jarabo Colomer prezentate în cauza Gaston Schul Douane-expediteur (C-461/03, EU:C:2005:415, punctele 2-4).

42 – A se vedea Concluziile avocatului general Tizzano prezentate în cauza Lyckeskog (C-99/00, EU:C:2002:108, punctele 60-76, în special punctul 65).

43 – 283/81, EU:C:1982:335.

44 – 28/62-30/62, EU:C:1963:6, p. 38.

45 – În Hotărârea Hoffmann-Laroche (107/76, EU:C:1977:89, punctele 5 și 6), Curtea a confirmat că unei instanțe supreme nu îi revine obligația de a adresa o întrebare preliminară în cazul procedurii de aplicare a măsurilor provizorii, cu condiția ca părțile să aibă posibilitatea soluționării litigiului în cadrul unei proceduri pe fond, pe parcursul căreia se poate adresa Curții o cerere de decizie preliminară. A se vedea și Hotărârea Morson and Jhanjan, 35/82 și 36/82, EU:C:1982:368, punctele 9 și 10.

46 – A se vedea Concluziile avocatului general Capotorti prezentate în cauza Cilfit și alții (283/81, EU:C:1982:267, în special punctul 4).

47 – Totuși, trebuie să menționăm și Hotărârea Parfums Christian Dior (C-337/95, EU:C:1997:517, punctul 30). În hotărârea respectivă, Curtea a statuat că o instanță supremă care, potrivit dreptului internațional, trebuie să adreseze o întrebare legată de interpretarea normelor juridice unei instanțe înființate în acest scop (in casu Curtea Benelux) este scutită de obligația de a adresa o întrebare preliminară în temeiul articolului 267 al treilea paragraf TFUE, cu condiția ca instanța internațională să fie ea însăși obligată să adreseze Curții de Justiție o întrebare preliminară în temeiul dispoziției respective și să facă efectiv aceasta.

48 – Hotărârea Intermodal Transports (C-495/03, EU:C:2005:552, punctul 35).

49 – A se vedea Hotărârea Gaston Schul Douane-expediteur (C-461/03, EU:C:2005:742, punctul 19).

50 – A se vedea Lenaerts, K., Maselis, I., și Gutman, K. (Nowak, J., ed.): EU Procedural Law, 1st ed., Oxford, 2014, p. 102, care citează un răspuns oferit de președintele Comisiei Thorn la 25 iulie 1983 la o întrebare parlamentară (JO C 268, p. 25) și acțiunea în constatarea neîndeplinirii obligațiilor binecunoscută introdusă de Comisie împotriva Regatului Suediei privind discutabila nerespectare de către Högsta Domstolen (Curtea Supremă, Suedia) a articolului 267 al treilea paragraf TFUE (Avizul motivat 2003/2161, C(2004) 3899, 13 octombrie 2004). A se vedea în acest sens și Concluziile avocatului general Tizzano prezentate în cauza Lyckeskog (C-99/00, EU:C:2002:108, punctul 65).

51 – C-6/90 și C-9/90, EU:C:1991:428.

52 – C-224/01, EU:C:2003:513. Această hotărâre face referire în mod expres la obligația de trimitere preliminară în temeiul articolului 267 al treilea paragraf TFUE; a se vedea punctul 55.

53 – A se vedea în mod implicit Hotărârea Comisia/Spania (C-154/08, EU:C:2009:695, punctele 64-66 și punctul 126) și, în acest sens, Avizul 1/09 (EU:C:2011:123, punctele 84-87). Pentru un exemplu actual, a se vedea cauza Ferreira da Silva e Brito și alții (C-160/14, pendinte).

54 – Curtea Europeană a Drepturilor Omului a afirmat cu mai multe ocazii că „instanțele naționale care pronunță decizii împotriva cărora nu există nicio cale de atac potrivit dreptului național, care refuză să adreseze Curții de Justiție o întrebare preliminară privind interpretarea dreptului Uniunii care a fost ridicată înaintea lor, sunt obligate să își motiveze refuzul în lumina excepțiilor prevăzute în jurisprudența Curții de Justiție. Ele trebuie astfel să indice motivele pentru care au considerat că întrebarea este irelevantă, că dispoziția respectivă din dreptul Uniunii a fost deja interpretată de Curtea de Justiție sau că aplicarea corectă a dreptului Uniunii este atât de evidentă, încât nu lasă loc niciunei îndoieli rezonabile”. A se vedea printre altele Curtea Europeană a Drepturilor Omului, Hotărârea Vergauwen și alții împotriva Belgiei (dec.) din 10 aprilie 2012, cererea nr. 4832/04, § 90, și jurisprudența citată.

55 – A se vedea printre altele deciziile pronunțate de House of Lords (Regatul Unit) în cauza Regina/London Boroughs Transport Committee [1992] 1 CMLR 5, în special la [45], Court of Appeal (England and Wales) (Regatul Unit) în cauza Mighell/Reading& Another [1998] EWCA Civ 1465, la [35], House of Lords în cauza Three Rivers DV/Bank of England (nr. 3) [2000] 3 CMLR 205, Högsta Domstolen (Curtea Supremă) (Suedia) în cauza NJA [2004] 735, Vestre Landsret (Danemarca), acționând ca instanță supremă în cauza UfR [2007] 54 [infirmată de Højesteret (Curtea Supremă) (Danemarca) pe cale extraordinară în cauza UfR [2011] 539 în urma Hotărârii Mickelsson și Roos, C-142/05, EU:C:2009:336], Supreme Court (Regatul Unit) în cauza The Office of Fair Trading/National plc & Others [2009] UKSC 6, în special la [49], și deciziile portugheze care fac obiectul cauzei Ferreira da Silva e Brito și alții C-160/14, pendinte.

56 – Hoge Raad a făcut referire la propria jurisprudență, și anume la Hotărârea nr. 12/04012 din 11 octombrie 2013, ECLI:NL:HR:2013:CA0827, în care a statuat că nu se poate acorda nicio importanță unui certificat E101 emis pentru un navigator de pe Rin. De asemenea, domnul van Dijk menționează Hotărârea nr. 10/03927 din 9 decembrie 2011, ECLI:NL:HR:2011:BQ2938, pronunțată de Hoge Raad, cu un rezultat presupus similar în ceea ce privește un certificat E 106.

57 – A se vedea Concluziile avocatului general Stix-Hackl prezentate în cauza Intermodal Transports (C-495/03, EU:C:2005:215, punctul 110).

58 – A se vedea, pentru o opinie convergentă, Edward, D., op.cit., p. 178.

59 – A se vedea în special Broberg, M., și Fenger, N., Preliminary References to the EuropeanCourt of Justice, 2nd ed., 2014, Oxford, p. 240-246.

60 – A se vedea Hotărârea Intermodal Transports (C-495/03, EU:C:2005:552, punctul 33). Sublinierea noastră.

61 – Hotărârea Elchinov (C-173/09, EU:C:2010:581, punctul 27 și jurisprudența citată).

62 – A se vedea în acest sens Hotărârea Intermodal Transports (C-495/03, EU:C:2005:552, punctul 37). Exemple recente de decizii naționale pronunțate în urma refuzului unei instanțe supreme de a adresa Curții de Justiție o întrebare preliminară sunt Hotărârea din 3 ianuarie 2014 pronunțată de Sofiysky gradski sad (Tribunalul Municipal Sofia) (Bulgaria) în cauza Pretsiz 2 EOOD/Statul bulgar, cauza nr. 1782/2013, Hotărârea din 21 noiembrie 2013 pronunțată de Ustavno sodišče Republike Slovenije (Curtea Constituțională) (Slovenia), ECLI:SI:USRS:2013:Up.1056.11, Decizia din 19 mai 2014 pronunțată de Alkotmánybíróság (Curtea Constituțională) (Ungaria), cauza nr. 3165/2014, și Ordonanța din 28 august 2014 emisă de Bundesverfassungsgericht (Curtea Constituțională) (Germania), cauza nr. 2 BvR 2639/09.